«

»

Magdalena Avadanei: La căpătul lumii – Țara de Foc

DSC_2075

Temerarii navigatori care au înfruntat primejdiile şi necunoscutele depărtări au fost pentru noi nişte simboluri şi nişte eroi ai acelor vremuri: Magelan, Cristofor Columb, Charles Darvin şi mulṭi alṭii care au deschis şi au aprins imaginaṭia unor elevi dornici de cunoaştere şi aventură. Se învăṭa geografia cu harta fizica a lumii în faṭă şi se dădea examen la sfảrşit de clasa a IV-a. Am simṭit o atracṭie nemarginită pentru harta lumii şi mai ales pentru zonele foarte îndepărtate ale globului. Acele aşezări de la capătul lumii,Ţara de Foc, Strâmtoarea Magelan, Alaska, Peninsula Kamciatca şi Noua Zeelandă, erau erau pentru mine nişte misterioase atracṭii, inexplicabile pentru un copil. Le-am purtat în minte încă din copilărie şi mereu îmi reveneau în cap acele misterioase chem. ari, acea atracṭie neobişnuită care mă urmărea mereu. Aşa erau de bine fixate în imaginaṭia mea, încảt dacă cineva m–ar fi pus să le desenez, puṭin aş fi deviat de la realitate. Astăzi am împlinit un vis al copilăriei, copilul de demult a trăit emoṭia puternică, cand a păşit pe urmele lui Magelan şi ale lui Darvin. Vreo 2-3 ani am căutat grupuri, care să ajungă în acele locuri, dar nu am găsit. Dorinṭa să ajung acolo era aşa de mare încât am hotărât să merg singură, fără ghid, fără grup, doar cu nepoata mea.
In anul 2007 vizitasem America de Sud, cu renumitul Pampas, cu numeroase cirezi de vite, ce păşteau pe acest platou mănos. Gustasem şi faimoasa friptură argentiniană, ca şi plăcinta lor cu carne, espanados. O plimbare de o zi pe delta raului Parana în Buenos Aires, oraşul tangoului, din renumita zona La Boca. Am zburat apoi la faimoasa şi neasemuita cascadă Iguasu. Toate aceste vizite nu mi-au alinat dorinṭa de a ajunge chiar la capătul lumii, în Ţara de Foc şi în oraşul Usoaia.ṭ
Au trecut ceva ani, timp în care am fost în America de Sud, pe coasta Oceanului Pacific în Peru, Bolivia, Chile şi în Insula Paştelui, renumită pentru faimoasele statui Moai. Usoaia rămăsese departe, încă un vis neîmplinit.
O vorbă populară spune să fii atent ce îṭi doreşti, că s-ar putea îndeplini. S-a confirmat acest lucru cu mine, atunci când am riscat să plec la drum în plină iarnă, fără grup, fără ghid şi alte măsuri de siguranṭă. Dorinṭa să ajung la capătul lumii, era maximă. Nici vremea rea, nici lungul drum în necunoscut, nu au stat în calea împlinirii unui vis al copilăriei.
Trebuie să mărturisesc că plecată la drum, nimic nu mai contează pentru mine: frig, ploi, drumuri foarte lungi, avioane schimbate, fus orar foarte diferit de cel al ṭării noastre şi nopṭi multe nedormite. Destinaṭia finală este cea care îmi dă bucurie si energie.
Până a ajunge la capătul lumii, am avut fericirea să ajung şi în alte puncte extreme ale Planetei. In anul 2007 am realizat cred un record mondial. Spre sfârşitul lunii Martie am parcurs drumul Bucuresti-Amsterdam şi de acolo am luat avionul spre Africa de Sud la Pretoria şi apoi la Capul Bunei Speranṭe. Intoarsă acasă am trebăluit pentru pregătirile de Sfintele Sărbători Pascale şi după 14 zile am plecat în îndepărtata Japonie. Era luna Aprilie, când cireşii sunt în floare, iar cireşii japonezi sunt speciali cu floarea lor, sakura. In acelaşi an spre toamnă, am depus actele la Budapesta, pentru a obṭine o viză turistică în Australia. In ṭară nu aveam consulat şi ca să nu pierd vremea fără viză am facut înscrierea în America de Sud. Dar am primit târziu viza pentru Australia şi trebuia să renunṭ la America de Sud. La început mi-au promis înlocuitor, dar în final m-au anunṭat că pierd avansul plătit. Nu puteam să pierd banii depuşi, aşa că la întoarcerea din Australia şi Noua Zeelandă, am plecat în America de Sud. Nici acum nu pot să cred că la vârsta mea am putut să rezist la aşa un drum, la o diferenṭă mare de fus orar de la răsărit la apus. In trei zile de la venirea în ṭară din Noua Zeelandă am ajuns acasă, o zi la munca şi apoi a treia zi la drum spre Bucureşti, cam cinci ore. In aeroport am luat zborul KLM spre Amsterdam şi de acolo spre Buenos Aires. Am traversat Atlanticul cu o durată de zbor cu avionul de 13-14 ore.
Mă întrebam ce mă mâna în acest maraton al drumeṭiei, al zborurilor lungi şi al căutărilor în necunoscut. Iată-mă, după aproape nouă ani, în frumosul şi ospitalierul oraş Buenos Aires, al cărui bulevard este unic în lume prin lungimea şi lăṭimea sa, Avenida 9 de Julio, renumitul bulevard al Libertăṭii ce traversează oraşul. Sosisem în oraş cu zborul British într-o sâmbătă, când orasul era mai puṭin aglomerat, farmaciile şi anumite mall-uri erau inchise, iar liniştea pusese stăpânire pe oraş. Revederea acestei metropole m-a bucurat mult, mai ales că era dominată de o linişte parcă patriarhală. Arborii seculari, care străjuiau bulevardele, mai aveau puṭine flori, mai ales cele de albastru intens ale jacarandei. Coronamentul bogat şi verde al copacilor, dădea un farmec nespus străzilor. Acolo nu se practică toaletarea arborilor ca la noi, iar aceştia îşi păstreaza frumuseṭea. Am revăzut zone pe care mi le aminteam ca ieri: Bulevardul Libertăṭii, imens, pe care l-am parcurs din nou pe jos, cartierul La Boca, zona în care a început revolta afro- asiatică şi leagănul tangoului, devenit apoi emblema Argentinei (Poze 1158.68,1171,74,77, 95 98.) Viu colorat, cartierul La Boca a rămas la fel de neschimbat, cu scenele de revoltă, omniprezente, şi clădirile viu şi divers colorate. Deşi se află undeva la periferia oraşului, străzile cartierului erau curate, bordate de arbori înverziṭi, iar cafenelele de odinioară existau şi erau deschise. La balcoanele lor erau statuete ale comercianṭilor de odinioară, foarte expresive, reuşind să redea farmecul de odinioară. Oriunde în lume, (în marile metropole, ridicate pe verticală din sticlă şi beton), acolo unde s-au pastrat intacte zonele vechi ale lor, farmecul sporeşte, parcă ar fi sarea şi piperul din mâncarea preferată. In ziua următoare, fiind Duminică, am luat bilet la un autobuz supraetajat, pentru a vizita din nou oraşul, deşi în ajun colindasem oraşul până în cartierul La Boca, îndrumată de un GPS. Plimbarea cu autobuzul a durat trei ore, timp în care am stat pe scaun fotografiind şi făcând filme, şi ascultând muzică specifică zonei. Este un oraş minunat, flancat de o parte de delta raului Parana şi de cealaltă parte de canalul deschis pentru vapoarele ce vin din largul oceanului Atlantic. „Podul Femeii” a fost proiectat de arhitectul Santiago Calatrava, iar strazile inconjuratoare sunt numite dupa femei remarcabile. De pe pod se pot vedea mai multe cladiri foarte moderne – hoteluri, restaurante, blocuri de locuinṭe. Datorită unui pilon care se înalṭă spre cer într-un unghi de 45 de grade, podul este comparat adesea cu un cuplu care danseaza tango. Iar în Buenos Aires poṭi vedea oricând un astfel de cuplu, mai ales pe strazile din San Telmo. (P 1168 i1171). Pe malul canalului sunt multe şi frumoase clădiri din cărămidă roşie ce serveau odinoară pentru depozitarea mărfurilor.
Pe langă vapoarele ce aduc mărfuri şi imensele macarale de pe margine, pe apele canalului sunt mici gondole ce te invită la o plimbare, ca să îṭi amintească de faimoasa Veneṭie. Am savurat frumuseṭea oraşului metropolitan ce găzduieşte o populaṭie aproape cât a ṭării noastre cu tot cu suburbia. Cel mai plăcut în oraş este felul în care noile clădiri s-au armonizat cu vechea arhitectură, deosebit de frumoasă. Puṭine metropole din lume au reuşit această integrare plăcută şi frumoasă, încât este greu de facut delimitarea lor. (P 2170 ,2173 2323 ,1361)
Părasim oraşul, după mai puṭin de trei ore de somn, deoarece seara am fost la un restaurant pentru a-mi bucura privirea şi sufletul cu faimosul lor tangou. Dimineaṭa, la orele 7 deja avionul decola spre destinaṭia viselor mele. Din avion urmăream cu atenṭie ṭărmurile Atlanticului, micile lagune create, micile insule rătăcite parcă în ocean. Spre prânz am ajuns în Usoaia, oraşul de la capătul lumii. Inconjurat de munṭi înalṭi, plini de zăpezi, deşi era în plină vară australă, Canalul Beagle şi un mic aeroport din lemn, au fost primele imagini văzute din avion. Un taxi ne-a dus la un hostel, situat pe strada principală, ne-am lăsat lucrurile şi am plecat în port, să vedem vasele ce pleacă în larg şi să ne potolim foamea. Am prins repede un vapor ce ne ducea spre farul de la capătul pământului şi la insulele cu cormorani imperiali, lupi de mare şi alte vieṭuitoare marine… (P1429 ,1454 ,56 ,58, 60 ,1466,,)
Usoaia, oraş de la capătul lumii a fost populat de indienii Ona, tribul Yamana. In limba amerindienilor Usoaia însemna “oraşul din adâncul golfului”. Aşezat în sudul Patagoniei, în fâşia îngustă a Americii de Sud, unde Oceanul Atlantic şi Pacific parcă îşi dau mâna, oraşul este brăzdat de vânturi foarte puternice.Vaporul înainta în largul oceanului destul de încet, valurile puternice făcând ca statul pe punte să fie dificil.
In peisajul învolburat de valuri, au apărut la orizont insulele cu acele colonii de păsări, părnd un peisaj de basm. Insulele erau mici, cu o suprafaṭă redusă, cu mici denivelări, gazduind în partea de jos lei de mare, care îşi disputau gălăgioşi teritoriul şi haremul lor, iar în partea de sus a insulei, mii de cormorani imperiali erau la fel de gălăgioşi. Vântul se înteṭea, pe masură ce înaintam în larg a aparut la orizont şi Farul de la capătul pământului. Frumos colorat cu roşu şi alb, (P1466), bătut de vijelioase valuri, părea desprins din călătoriile lui Jules Vernes. O emoṭie puternică pusese stăpânire pe mine, mi se parea că visez sau trăiesc o ficṭiune. Eram pe urmele celor ce descoperiseră şi exploraseră aceste locuri. Magellan a denumit zona Tara de Foc, după focurile ce ardeau pe maluri, ca reper pentru băştinaşii plecaṭi la pescuit în larg. Si un roman, Julius Popper a explorat zona, făcand exploatări aurifere, cartografiere, colonizare și organizare civică a Țării de Foc. Din păcate, după succesul său, a murit la 36 de ani, fiind implicat într-un proces cu mafia aurului. Lui i se datorează numele unor munṭi şi vârfuri de munṭi, cu rezonanṭă românească (Sinaia, Manu, Silva, etc).
Deşi mâinile îmi erau îngheṭate, am început să filmez şi să pozez aceste peisaje fermecătoare, această natură dezlanṭuită. Era fantastic, ajunsesm acolo unde nu speram, dar mă simṭeam atrasӑ în același timp de tot ce găsisem. Eram în drum spre Arctica şi vântul sufla năprasnic. Faptul cӑ eram ȋn larg şi Antarctica era la 400-500 km, a fӑcut ca emoṭiile sӑ mӑ nӑpӑdeascӑ din nou și nu cred cӑ le voi uita vreodatӑ. Trebuie să amintesc că în acest mic oraş de la capătul lumii, ȋn anul 1833 a acostat primul vas, Beagle. Oraşul a fost transformat ȋn ȋnchisoare, din1881 panӑ ȋn 1947, cand Juan Domingo Peron a desfiinṭat-o.
După ce ne-am ȋntors ȋn port, am hoinӑrit pe strӑzile orașului. Era târziu, spre searӑ, dar fiind varӑ australӑ, soarele mai era la orizont și afarӑ era ȋncӑ ziuӑ. Strada principalӑ era dreaptӑ, avand de o parte şi de alta clădiri mici din lemn vechi, cu magazine pentru suveniruri, cu cafenele şi restaurante. Strada era paralelă cu ṭărmul, iar în port zeci de vase mai mari şi mai mici, de croazieră sau de mărfuri, staṭionau în amurgul auriu. La acest capăt de lume tot ce este produs consumabil se aduce de pe mare, ceea ce face ca preṭurile să fie mari, pe masura cheltuielilor. In afară de flori frumoase, înflorite, pe la case si unde predomina lupinul, floarea lor naṭională, nu sunt livezi sau terenuri agricole. Vânturile puternice din miezul verii pot să-ṭi amintească şi de perioada de iarnă, care durează cu câteva luni mai mult ca la noi. Am trecut prin faṭa clădirii, ce adăpostea Banca Patagonia, clădire cu specific american şi paşii m-au dus până la capătul străzii, unde am descoperit o clădire mai veche, impunătoare, “Galeria de Artă” (P2106, 07, 08,) . Am fost surprinsă să aflu că de fapt fosta închisoare din Usoaia, fost centru de detenṭie pentru cei certaṭi cu legea, s-a transformat într-un centru de mare atracṭie turistică. La fel s-a întâmplat cu peste 200 de ani în urmă în Australia, ce fusese transformata într-un refugiu pentru cei pedepsiṭi de lege, ca apoi să fie o ṭară cât un continent, cu o legislaṭie robustă şi respectată cu stricteṭe, o adevarata democratie.
Ne-am retras pentru un somn binevenit, ce m-a fӑcut să mӑ trezesc precum un prunc şi am plecat în Parcul Naṭional al Usoaiei, Parcul Tiera Del Fuego. Un drum lung, cu un autobuz de epocă, pe un drum pietruit, ce a durat câteva ore. Am oprit în zona ,,trenuleṭului de la capătul lumii” şi am înaintat în mijlocul parcului, unde pe o hartă erau fixate traseele turistice. Alesesem un traseu de câteva ore, pe malul unui lac argintiu, ce separa Argentina de Chile cu lanṭul Anzilor Cordilieri. Drumeṭia a fost ceva de neuitat! Nu erau marcaje, nu erau oameni, eram doar eu cu nepoata şi cu gândurile mele. Mergeam pe malul lacului şi mă întrebam cum voi recunoaşte zona de graniṭă cu Chile. Mă urmăreau de dincolo de lac Cordilierii, cu crestele pline de gheṭari şi zăpezi spre poalele lor. Apele lacului Roca unduiau, schimbându-şi culoarea, sub razele soarelui, din verde în argintiu. Mulṭi copaci cu coronamentul înclinat la pământ vesteau vânturile şi furtunile puternice care îi afectau. Era o linişte deplină, doar ciripitul păsărelelor te trezeau la realitate. Drumul, poteca propriu zisă, nu avea marcaje, doar malul lacului în arata drumul. Mă întrebam cum o să recunoaştem ca am ajuns la graniṭe, dar imediat am zărit arbori seculari căzuṭi la pământ şi stânci imense, dislocate din stratul milenar al solului, care pareau a fi semnele recentului cutremur din Chile şi am ştiut că graniṭa este pe aproape. Gândurile mele s-au adeverit, am mai mers puṭin prin acest infern în care natura dezlănṭuită întorsese totul pe dos. Pe malul lacului, în faṭa mea era o schelă din fier, simplă, ce avea agăṭată în vârful ei o tăbliṭă pe care scria (;…P1966, 73, 77, 78, 80, 84, 88, 92, 96. 97, 2005, 06, 09, 2011, 15, 2030, 2048, ……)
Eram fericită că atinsesem pe jos graniṭa cu Chile, că am admirat acele peisaje deosebit de frumoase şi sălbatice, iar păsările ne-au dat un concert pe cinste. Tot efortul a fost bine meritat, mai ales că la un moment dat, la un popas am vazut niste temerari ce plecaseră pe lac cu bărci pneumatice. Prezenṭa lor pe luciul lacului dădea un aspect deosebit acelui decor de natură sălbatică. (P1990, 1995). Flora spontană era destul de abundentă dar nu era viu colorată, ca la noi. Domina culoarea albă şi cea galbenă, pe lângă verdele deschis al ierbii. Erau multe tufe de piretrum, ce seamănă foarte bine cu margaretele noastre şi multe tufe de bumbisori galbeni. Faptul că verile sunt scurte, plantele nu au timpul necesar procesării culorilor vii, mai ales că şi temperaturile nu sunt mari, în plină vară. Aşa arata parcul de la capatul lumii (.P 2075)
Târziu, spre seară, a venit autobuzul, care ne-a adus în oraş. Odată ajunsă, am hoinărit pe străzi, singură, încercând să interacṭionez cât mai mult cu acest “capăt al lumii”. Cu o populaṭie redusă, oraşul era plin de turişti, dornici să-l viziteze, din acest motiv şi preturile sunt foarte mari. După drumeṭia făcută şi după ceva cumparaturi pentru cei dragi, dar mai ales vederi, m-am întors la cazare. Cred ca am dormit ca un prunc ce şi-a văzut visul implinit. Dimineaṭa am plecat spre aeroport dar am vizitat muzeul de istorie unde erau expuse imagini cu scene din trecutul baştinaşilor, ocupaṭiile lor şi lupta cu asediatorii pentru teritoriu. La aeroport am luat avionul spre nord spre graniṭa cu Chile, în oraşul El Calafate, pentru a vedea Anzii Cordilieri şi gheṭarii. El Calafate este un oraş turistic destul de mic, cu mici hoteluri, hosteluri şi multe agenṭii de turism, fiind situat chiar la graniṭa cu Chile. Are o stradă principală, străjuită de arbori seculari, cu multă verdeaṭă şi tufe mari lignificate de lavandă, cum n-am mai văzut în alte parṭi ale lumii.
El Calafate, un oraş parcă medieval, care îşi întâmpină vizitatorii în linişte şi cu multă ospitalitate. Am stat aici patru nopṭi, m-am bucurat de frumuseṭea locurilor, de excursiile organizate de agenṭiile de turism, foarte bine gândite. Iniṭial, plecasem cu ideea să închiriem o maşină, dar raṭiunea ne-a ajutat şi am renunṭat la timp. Agenṭiile organizau excursii de o zi în parcurile naṭionale din Chile cât şi la gheṭarii din Peninsula Magellan. A fost o bucurie cand am reuşit să achiziṭionăm aceste excursii la un preṭ acceptabil. Am hoinărit în prima zi prin oraş, ne-am odihnit puṭin, iar după amiază am facut o plimbare în rezervaṭia Laguna Nimez. Din partea de sus a oraşului unde am fost cazată, dar nu la hoteluri de lux, se vedea un luciu de apă imens de culoarea turcoazului. Era Lacul Argentino, paralel cu el fiind această rezervaṭie, la care am ajuns pe jos, traversând tot oraşul. La un momemt dat, în apropierea rezervaṭiei mi-a atras atenṭie o înşiruire de plopi seculari, care împrejmuiau o proprietate. Gândul m-a dus la poezia lui Eminescu “Pe langa plopii fara soṭ” şi la situaṭia plopilor de la noi din ṭară, tăiaṭi fără milă, ce odinioară umbreau drumurile judeṭene. (P1784, 1799 1810, 1813.)

DSC_1956

Rezervaṭia era împrejmuită iar preṭul de intrare era mare, dar motivat în acelaşi timp. Era o minune a naturii, un habitat natural cum puṭine sunt în lume, o oază pentru tot felul de păsări, terminând cu colonii de flamingo. Departe de lume, în acest habitat, cu mici bălṭi bordate de flori albe, ce păreau a fi semănate de om, cu o faună diversificată, care îşi avea fiecare arealul câstigat, crezi că eşti în Paradis. Urmăream o pasăre care statea pe un scoruş, să o fotografiez, şi am zărit doi pui cu pene, care îşi aştepatau părinṭii. Am făcut un zoom ca să îi pot vedea mai bine, când din senin, deasupra mea plonjau două păsări mari, care m-au luat cu asalt. Am realizat că erau părinṭii, pe care îi pozasem puṭin mai devreme şi care îşi urmareau odraslele. Am plecat repede din apropierea puilor şi păsările s-au liniştit. O lecṭie, o experienṭă la capătul lumii care mi-a arătat pentru a nu ştiu câta oară ce înseamnă instinctul matern de protecṭie la păsări şi care la oameni se manifestă mai puṭin pregnant. Am stat o dupa-amiază în acest mirific loc şi am admirat frumuseṭea şi sălbăticia locurilor. Iarba de stepă ajunsă la maturitate, cu spicele ei roşiatice, dădeau culoare acestui areal în care domina luciul albastru al apelor, florile albe de Piretrum şi galbenul bumbişorilor. Am ajuns şi la arealul cu flamingo, acelaşi lac albastru cu ape limpezi, mărginit de florile albe pe care eu le-am asemuit cu muşeṭelul de la noi.
Multe păsări erau în căutarea hranei şi se întorceau acasă, altele se mulṭumeau cu peştişorii din lac. După gardul ce împrejmuia rezervaṭia se întindea plaja îngustă a lacului Argentino. Culoarea apelor lacului parcă se schimba în preajma asfinṭitului dar cârdurile de lebede cu gâtul negru erau ca o pată pe luciul apei. Nu mai( P) văzusem aşa o minune a naturii, nu ştiam că există aşa ceva, o adaptare fantastică la condiṭiile de mediu. Sfânta mama natură a făcut această schimbare a albului imaculat, în negru, probabil pentru a le proteja în perioada rece, când negrul absoarbe razele soarelui, pentru că albul reflectă căldura. Pe insuliṭe mici, grupuri de raṭe se adunau în vederea înoptării, dar liniştea lor a fost tulburata de un câine vagabond, care ştia cum să le vâneze. Am fost bucuroasă că ele au fost vigilente şi au sărit în apă, dar câinele vânător şi-a continuat nestingerit drumul, ştiind că va găsi ceva hrana.
Am plecat târziu din acest colṭ de rai de la capătul lumii şi am adus mulṭumiri organizatorilor pentru grija ce o au pentru conservarea şi păstrarea acestui ecosistem paradisiac.
Nu îmi pot stăpâni revolta faṭă de ceea ce se întâmplă în frumoasa noastra Deltă, la felul cum se distruge, parca voit, habitatul păsărilor şi a florei de acolo. Ajunsă la hotel, am derulat prin faṭa ochilor acele frumuseṭi văzute şi am adormit cu gândul la acest mic paradis pământean. Dimineaṭa următoare, la orele 5.30 eram deja în stradă, unde urma să vină autocarul ce ne ducea în Chile. Un drum lung, pe platouri din stepa Patagoniei, unde drumul nepietruit şerpuia printre mlaştini, păduri de arboret arse şi grupuri de guanaco (lame). In mersul autocarului urmăream şi familii de struṭi sălbatici. Peisajul era dominat de scaieṭi, foarte puṭină verdeaṭă, încât te miri cu ce trăiesc aceste vietuitoare. După ore şi ore de mers am ajuns la graniṭa Argentinei unde au început formalităṭile de ieşire, controalele severe şi vizele. Am mai mers puṭin şi am ajuns la graniṭa cu statul Chile. Toṭi pasagerii am coborat pentru un control sever, pentru declaratṭi şi viză. Destul de neplacut, dar ştiam că trebuie să trecem de acest disconfort. In sfârşit am scapat de stres, am schimbat ceva valută şi am ajuns în parcul naṭional Turnurile de Piatra (Tores de Paine). După plata taxelor am intrat în parc şi deja se profilau la orizont impunătorii munṭi Anzii Cordilieri, cu vârfurile lor spectaculoase, acoperite de gheṭari şi zăpezi veşnice, cu multe râuri formate prin topirea gheṭarilor. Insoṭitorul de grup cunoştea bine arealul parcului, stabilind locurile unde vizibilitatea este bună şi ne-a îndrumat pe o potecă, mergând pe jos, până aproape de poalele munṭilor. Fiind la înălṭime, vântul bătea puternic şi cu greu reuşeam sa-i ṭinem piept. Era un decor fantastic, nu ştiam unde să-mi opresc privirea şi aparatul de fotografiat. Turnurile de piatră se profilau în faṭa noastră, maiestoase, cu puṭină vegetaṭie şi vârfurile lor modelate de mama natura. Vânturile puternice din zona de coastă a Oceanului Pacific, gheṭarii şi ploile i-au modelat în permanenṭă, creînd adevarate turnuri şi între ele o piramidă aproape perfectă. Fascinată de aceste turnuri, m-am dus cu gândul la Carpaṭii Orientali, cu renumitele Pietrele Doamnei din M-ṭii Rarăului. Şi acolo, ca şi la noi, fenomenele naturale şi-au pus amprenta peste tot. Deci pretutindeni în lume natura este cea care modelează, transformă şi ne surprinde cu fantastica ei putere.
Am privit turnurile de piatră din toate punctele cardinale şi am poposit la un lac format din topirea gheṭarilor de pe ei. Un loc de popas, frumos, sălbatic, cu un pod de lemn ce ducea la un micuṭ hotel, înconjurat de apele lacului şi multe flori salbatice. (P 2114, 15, 29 ,2132). Deşi preṭurile erau mari pentru o noapte, camerele erau ocupate. Târziu, spre seară, am plecat spre cascada formată de râurile făcute de torenṭii de pe munṭi. Apa era vijelioasă cu varteje alb verzui, foarte rapide, parcă se grăbeau să nu-şi piardă farmecul. După ce am cumpărat ceva vederi cu aceste locuri, am plecat spre Argentina, unde am ajuns târziu în noapte. In minte îmi era imaginea acelor turnuri mareṭe, care înfruntaseră vânturile, ninsorile, toate intemperiile naturii, rămânând falnici de milenii. Nu uitasem şi de turmele de guanaco venite la un luci de apa şi nici acei struṭi sălbatici ce populau acest areal. Aveam acum un alt vis împlinit, o altă mare bucurie dată de mareṭia Anzilor Cordilieri. Ii mai vazusem, când am fost în Chile, dar acum era altceva. Un somn liniştit, fără griji şi cu bucuria visului împlinit care parcă mi-au făcut somnul mai uşor. Eram pregătită să plec a doua zi, în Peninsula Magellan, să vedem unul dintre cei mai frumoşi şi mai mari gheṭari, Perito Moreno.
Dimineaṭă, devreme, autocarul agentiei de turism, ne-a luat de la hotel pe toṭi cei înscrişi şi răspândiṭi prin oraş. Era o dimineaṭă rece, iar drumul era destul de lung. In zare a apărut Lacul Argentino şi am mers pe marginea lui cam 50 km. Deşi vremea nu a fost prietenoasă cu noi, era înourat şi a început să plouă, dar frumuseṭea lacului îṭi ridica tonusul şi nu mai conta ploaia de afară. Târziu am ajuns în parc, am plătit taxa de intrare şi am continuat drumul cu autocarul. Am mai mers ceva timp şi deodată a apărut la orizont, printre munṭi, imensitatea gheṭarului care parcă plutea pe lac. Am fost sfătuiṭi să urcăm pe un vapor, pentru a fi aproape de gheṭar, această imensitate alb-albăstruie, rămasă din epoca glaciaṭiei. Mai văzusem gheṭari în Alaska, în Golful gheṭarilor, tot pe un vas, dar acesta mi s-a părut mai stralucitor şi mai expus topirii. Din când în când se auzea câte o bubuitura şi se vedea cum bucăṭi mari de gheaṭă se desprind şi cad în lac, apoi sunt duse de valurile lacului şi modelate, schimbându-şi culoarea. Totul era magnific… Mici sloiuri pluteau pe luciul apei, dar imediat îşi schimbau culoarea, se duceau sub valuri, ca apoi să iasă din nou la suprafaṭă. Un spectacol feeric de culoare, de sunet şi măretie. După ce am fost pe vas, aproape de acest munte de gheaṭă, ni s-a propus să mergem pe o pasarelă. Pasarela era în partea de sus, dispusă în zig-zag cu platforme aşezate la locurile de panoramă de pe lac, dar avea multe ramificaṭii şi se putea coborî spre gheṭar. Cum îl priveam de sus, am văzut fisurile create de ploi, şiruri de fum negru, ce aratau fostele eruptii vulcanice. La fel erau si ghetarii din Alaska, erodaṭi de intemperii şi cu multe vinişoare negre, mai ales la baza lor.
Era impresionanta priveliştea lor, ceva măreṭ, nu mă săturam să pozez acest loc de vis. Nu ştim cât vor mai rezista aceşti gheṭari, când transformările climatice sunt accentuate în toate colṭurile globului. Aceste minuni ale glaciaṭiei, poate vor mai dăinui, mai ales Perito. El este o curiozitate pentru specialişti deoarece deşi se topeşte în timpul verii destul de mult, îşi păstrează totuşi volumul. Se pare că acele două râuri care îl alimentează îi menṭin volumul. Este vorba de râurile Rico Sur şi Brazo Rico şi despre lacul Argentino. Acestea îngheaṭă în iernile lungi şi compensează topirea gheṭarului din scurta vara australă. După un timp, ploaia s-a oprit şi soarele ne-a bucurat cu razele sale ce cădeau pe gheṭar schimbându-i culoarea, din alb în albastru-verzui (P2381, 82, 86, 89, 92, 2416, 41 pana la2650). Târziu, norii s-au ridicat şi s-au ivit crestele munṭilor Anzi, din care cobora gheṭarul, cu o suprafaṭa de 35 km. După ce am privit electrizată parcă acea minune a naturii, am plecat urmărind acea privelişte până a dispărut în zare. Era apogeul excursiei mele, împlinirea unui vis, a unei chemări neînṭelese. Ne-am întors în El Calafate, târziu, în noapte, la fel după cum plecasem. A doua zi, seara, am servit la un restaurant faimoasa friptură de vită argentiniană. Mai servisem la o fermă (estancia) friptura de vita din mugur de piept, care era delicioasă, apoi friptura de pulpă de vită şi nici de această dată nu s-a dezminṭit renumele acestui preparat. Dimineaṭa următoare eram deja în aeroport în zborul spre Usoaia şi de acolo spre Buenos Aires. Trecut-au zece zile şi drumul la capătul lumii s-a sfârsit. Emoṭiile, bucuriile şi imaginile adunate cu ochii minṭii şi cu sufletul îmi vor rămâne vii în amintire, peste vremuri. Aeroportul din Usoaia era un aeroport mic, o construcṭie rezistentă la vânturi, dar plin de turişti. După două ore de aşteptare, am luat avionul spre Buenos Aires. Am ajuns noaptea în oraşul metropolă şi dimineaṭă am mai făcut ceva cumpăraturi. Fiind luni era destula aglomeraṭie pe străzi, argentinienii erau imbracati sumar, de vară, îşi vedeau în linişte de cele cotidiene. Imbracamintea lor era lejera, nu elegantă şi stridenta ca la noi, iar circulaṭia era destul de intensă, dar nu am auzit vreun claxon şi nici nu am văzut vreun accident.
Toleranṭa şi calmul lor îi fac să îşi trăiască viaṭa mai simplu, mai uşor, nu într-un stres continuu ca la noi. La prânz, un taxi ne-a dus la aeroportul internaṭional deoarece seara anterioară venisem din Usoaia, pe aeroportul continental. La aeroport era destulă aglomeraṭie, dar aeroportul fiind foarte mare, fiecare pasager se îndrepta spre poarta sa de plecare. După check-in şi după puṭin timp eram în avion, la geam, unde timp de 14 ore am traversat Atlanticul şi am ajuns la Londra. Acolo, după alte cinci ore am avut zborul spre Bucureşti şi din Bucureşti, alte cinci ore cu maşina până acasă. Am parcurs cam 30.000 km în 10 zile, dar nu am simṭit nici oboseală, nici durere, nici foame, somn sau alte simṭăminte omeneşti.
Totul parcă a fost un vis, o evadare din cotidian, un destin împlinit, o cale ce trebuia parcursă, ca să îmi încununez călatoria în jurul lumii.

DSC_2152

Lasă un răspuns