«

»

Tit Tihon: Dănilă Prepeleac şi extratereştrii – după povestea lui Ion Creangă

Era odată într-un sat doi fraţi şi amândoi erau însuraţi. Cel mare era harnic, grijuliu şi bogat dar nu avea copii. Dănilă, fratele cel mic era sărac, tare sărac şi avea o gloată de copii. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş şi nechibzuit la treburi. Nevasta lui Dănilă era muncitoare, bună la inimă, dar femeia fratelui mai mare era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Fratele cel mic, sărac şi plin de păcate! Dar, sărac cum era, avea şi el un calculator pentru gloata de copiii pe care-i avea. Dar o tabletă, pentru cel mare chiar că nu avea! Şi săturându-se de lacrimile copilului se gândi să meargă să-i ceară fratelui tableta lui cea veche, ce era aruncată lângă burluiul cu lapte prins. Zis şi făcut. Numai ce ajunsese la gospodăria lui, dădu nas în nas cu nevastă-sa, care se supăra mai totdeauna pe Dănilă, care venea cu cerutul. Şi ca orice femeie zgârcită îi făcea zile fripte bărbatului, numai când auzea de Dănilă.
─ Frate… frate… măi bărbate! Dar ştii tu că şi tableta aista este pe bani, chiar dacă este mai veche?!
─ Apoi măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacî nu-l voi ajuta eu, cine să-l ajuti?! Şi copilul cel mare dacă vrea o tabletă, de ce să nu-i dăm tableta noastră ceia veche!
La vorbele bărbatului, nevasta tăcea şi înghiţea cu noduri, dar de, bărbatul îi bărbat şi nu putea să-i iasă din cuvânt. Aşa că…
─ Măi… cumnate… îi zise nevasta fratelui, îmi cam este lehamite de rubedenia noastră! Ai tu un autoturism, aproape nou, pe care l-ai adus din Germania de la fratele cel mare? Aşa că ai!
─ Am! Dar încă nu am carnet de şafior şi maşina stă bine acoperită în hambar. Până la anul va sta acolo bine în hambar!
─ Măi… apăi… măi cumnate, dacă ai tu aşa frumusaţă de maşină, de ce nu mergi la târg, vinzi maşina pe dolari şi cu ei îţi cumperi una mai ieftină… iar cu banii rămaşi o tabletă pentru copilul tău cel mare.
─ Că bine mai zici cumnată dragă! Aşa am să fac! Da îmi dai boii să trag maşina până la oraş, la piaţă!
Cumnata, sătulă de vorbele lui Dănilă se învoi şi îi dădu boii.
─ Este pentru ultima dată când îţi mai fac pe plac! Ia boii şi fă ce ţi-am spus!
Zis şi făcut. Plecă Dănilă la târg cu cuşma îndesată peste urechi cu autoturismul tras de boii lui frate-său. Tocmai pe când suia un deal mare un alt om venea din târg cu un Trabant din care se auzea o populară ca de sărbători.
─ Stăi, omule, zise Dănilă… stăi puţîn cu Trabanul că am să-ţi zîc ceva!
─ Eu aş sta dar nu prea vrea maşinuţa să stea. Dar ce ai vrea să-mi spui?
─ Apăi văd că maşina ta merge singură şi nu are nevoie de şafior! Nu vrei să facem un troc?
─ Ei… da… apoi… sigur, nu auzi ce bine merge la vale, fără să pun mâna pe volan?
─ Văd! Ce mai încolo, încoace, prietene… vrei să ştii una?
─ Ştiu… dacă îmi vei spune.
─ Hai să facem treampa. Dă-mi Trabanul şi primeşte în schimb bolidul meu din Germania. Şi îţi mai dau şi boii pentru prietenia noatră.
─ Şuguieşti măi omule, ori ţi-i într-adins?
─ Ba că ba! Nu şuguiesc de loc, zise Dănilă.
─ Hă… hăhă… Apoi, dar te văd ca eşti bun mehenghi… zise omul. M-ai găsit într-un chef bun. Hai noroc să dea Dumnezeu, să ai parte de Trabant şi eu de boii tăi!
Dănilă privi la Trabant şi îşi zise în gând: Taci că-i cu bughe, că tare l-am potcovit… De nu cumva s-ar răzgândi… dar parcă nu-i peţvenchi să se întoarcă. Ajuns în vale, Dănilă se urcă în Trabant încercând să plece mai departe. Trage el de volan… trage la dreapta, trage la stânga, Trabanul nici că pornea. Hârţi încolo, scârţi mai încolo, pârţi încolo… maşina sta locului după ce coborâse dealul şi nu se clintea din loc.
─ Na! Trabant mi-a trebuit, Trabant am găsit! Ba sunt eu Prepeleac, ba nu sunt eu… gândea Dănilă, când iaca un om venea iute spre târg, uitându-se pe o tabletă.
─ Prietene… prietene, zise Dănilă nu îmi dai tableta şi eu ţi-oi da Trabantul aista?
─ Apoi… da… tableta mea nu-i de cele simple. Îmi este de trebuinţă să ştiu ce se întâmplă pe acest tărâm de lume.
─ Ce mai la deal, la vale… ţine Trabantul şi dă-mi tableta!
Cu tableta deschisă la o melodie populară, Dănilă, bucuros nevoie mare îşi zise: Ia pe aista cu Trabantul ştiu că bine l-am boit… Dar Tableta tot tabletă! Câtă tableta cât cântă, până ce bateria se consumă şi Dănilă se uita la ea ca la poartă nouă. Necăjit că nu mai poate asculta muzica lui preferată, iaca se întâlneşte cu un om ce venea de la târg şi vorbea la telefon.
─ Om bun… om bun… îi zise Dănilă. Nu vrei să facem schimb? Eu îţi dau tableta şi tu îmi dai telefonul!
─ N-ai nimerit-o, că nu este telefon obişnuit! Este un telefon cu care poţi vorbi cu cine vrei în toată lumea, chiar gratuit!
În sfârşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă şi Prepeleac schimbă tableta cu telefonul! Ajuns la târg, cu bateria telefonului descărcată, că tot vorbise cu prietenii şi fratele mare din Germania. Trecând pe lângă un negustor care vindea brânză proaspătă, făcându-i-se foame, dă telefonul pe un caş alb şi dulce, numai bun de mâncat.
„Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! din bolidul meu din Germania, am rămas cu un caş bunicel de mâncat. Măi, măi, măi… să fie!
Mai şede el cât şede, căscând gura prin târg, mâncând din darabul de mămăligă şi caşul proaspăt îşi luă tălpăşiţa spre casă, gândind: Dănilă face… Dănilă trebuie să desfacă!
Merge Dănilă agale până ajunsese aproape de pădurea de lângă sat. Se aşeză la umbra unui stejar bătrân şi sătul de brânza bună, înveli dărabul de mămăligă rămas şi-l îndesă la sân în pieptarul care-i ţinea de cald. Numai ce terminase de mâncat, nu departe de el, în poiană cade din cer ceva cum nu mai văzuse niciodată. Înainte de a se minuna, Dănilă fu învăluit de un nor de lumină verzuie şi un zgomot de zăngănit de tablă şi fiare vechi.
Speriat, fugi Dănilă şi se ascunse după un boschet, de frica acelei ciudăţenii rotunde mai mare ca o căruţă. Cu inima în dinţi se apropie de maşinăria verde, scoase crucea de lemn de la sân pe care o aruncă către lumină alb-albăstruie-verzuie, bolborosind speriat o sfântă rugăciune.
Deodată din roata rotundă coborî o făptură mică… mică şi apoi încă una tot mică… mică. Erau doi extratereştri din Constelaţia Lululac care scoţând nişte sunete stranii se îndreptară către Dănilă. Erau mici, de aceeaşi statură, amândoi cu capete şi ochii mari şi negri.
─ Am ajuns pe această planetă, unde formele de viaţă sunt înapoiate şi totuşi nu reuşesc să le înţeleg obiceiurile bizare şi limba pe care o vorbesc, spuse unul dintre ei.
─ Afirmativ! Afirmativ! Nu cred că o cucerire a acestei planete ne va oferi o tehnologie mai avansată decât a noastră prin care să dobândim un avantaj în faţa inamicilor din constelaţia Bululac.
─ Sunt de aceeaşi părere! Dar este o planetă şi ocuparea ei ne va ajuta să o utilizăm ca bază militară a armatei noastre, a lululacilor! Baza militară pe care o vom construi aici este esenţială pentru victoria războiului cu Bululacii.
─ Uite, un pământean a aruncat cu ceva… cu o bucată de lemn cu o formă curioasă. Să-l aducem la bord! Cheamă-l pe Roboluluc să ni-l aducă în navetă.
Dănilă privind făpturile cu gura căscată şi închetrit, încercă să strige:
─ Măi… măi, hăi … hăi … păpuşilor de fier de ce … de unde sunteţi şi ce căutaţi în poiana din pădurea satului meu.
Înainte de a-şi termina cuvintele, Dănilă fu cuprins de un val de lumină şi începu să plutească deasupra pământului, atras de ceva foarte puternic, către o ditamai namila.
─ Dănilă de ce ai aruncat cu bucata asta de lemn? Uite că acum nu mai putem pleca acasă din cauza ta!
Dănilă este împins de Roboluluc către intrarea navetei extraterestre, unde este încuiat într-o încăpere ciudată având peste tot aparate cu butoane luminoase curioase. Parcă erau sute de tablete care se luminau prin simboluri necunoscute lui.
─ Tiiii … măi să fie! Da ciudate vise mai am şi eu! Ce or fi aparatele aistea cu atâtea butoane? Şi ăştia doi maimuţoi, ce-or mai fi?
─ Acesta nu este un vis pământene! Noi suntem Lululucii, viitorii stăpâni ai planatei voastre. Acum te afli la bordul navei noastre spaţiale pentru cercetări.
Dănilă privind de jur împrejurul camerei se uită cu curaj la Roboluluc şi îi zise:
─ Ce ziceţi voi? Frumoasă casă mai aveţi! Da cum am ajuns aici … eu cred că încă nu m-am trezit din somnul de la umbra stejarului.
─ Nu visezi, Dănilă! Noi te-am adus la judecata adunării noastre pentru că ai aruncat cu bucata de lemn şi nu mai putem pleca acasă.
─ Nu ştiu ce zîci şi unde mă duci dumneata, dar eu amuş mă trezesc şi voi purcede spre casă. Mă aşteaptă nevasta şi gloata de copiii cu vata de zahăr şi turta dulce cumpărată la târg.
─ Este imposibil, Dănilă! Nu se poate să pleci. Vei rămâne aici şi imediat vei fi supus unor teste.
─ Domnule… domnule Mare, cum ai spus că te numeşti? A, da… domnule Roboluluc eu… eu nu sunt om de carte… De ce fel de teste îmi faceţi…
─ Veniţi urgent în camera de comunicaţii, le spuse Robolulucul şef. Am primit un mesaj important de pe planeta noastră.
─ Dănilă, tu rămâi aici până ne întoarcem… înţelegi măi omule? Să fii cuminte că dacă faci ceva nu vei mai ajunge întreg la minte acasă!
Rămas singur, Dănilă privea nedumerit, uimit şi tare speriat de jur împrejur laboratorul navetei spaţiale a extratereştrilor.
─ Măi… măi… aista nu-i lucru curat! Ei na măi Dănilă, acum mai pleacă tu acasă dacă poţi! Din greşeală se rezemă de tastatura unui calculator. Ei aista-i bună, nici mobila aista curioasă nu poate sta locului.
În cameră se aprinse un ecran mare şi zeci de sunete ciudate începură să se audă. Oare aistea ce-or mai fi? Nici nu îşi termină gândul, că şi auzi o voce metalică care îi urează bun venit.
─ Bine ai venit printre noi lululucii. Acum noi vom încerca să ştim de ce ne consumaţi aerul curat de care avem mare nevoie. Şi va trebui să ne dai socoteală pentru toate gunoaiele pe care le aruncă pământenii peste tot.
─ Voi sunteţi nişte creaturi tare misterioase… zău aşa. Ce vă interesează pe voi de aerul nostru şi de gunoaiele aruncate peste tot?
─ Pe noi ne interesează bucata ai de lemn pe care ai aruncato în cei doi lululuci. Ne interesează mult, pentru că are o formă curioasă şi miroase tare frumos.
─ Nu este o bucată de lemn! Este o sfântă cruce şi miroase a Mir sfinţit de Dumnezeu. Voi ştiţi cine este Dumnezeu? Aşa că nu ştiţi? Ştiam eu!
Voi pământenii sunteţi fiinţe mult mai puternice decât ne-am închipuit şi crucea ta colorată este o armă periculoasă pentru noi. Trebuie să te pedepsim! Să mergem înapoi pe tărâmul de jos de unde te-am luat.
─ Nu este adevărat ce spuneţi voi creaturilor! Crucea mea are putere divină şi ne ajută pe noi pământenii să reuşim în viaţă. Eu sunt un om simplu, dar pot să mă lupt cu voi toţi, fără de frică.
Va Urma

Lasă un răspuns