«

»

Dorina Stoica: Poesis

dorina Stoica

Poem de trecut prin viață

Pantofii și uniformele refuzau să crească
odată cu noi.
După întâi septembrie, dimineață
strângeam cu teamă în căușul palmelor
lista cu rechizitele școlare.
Mama avea ochii plânși, iar tata
trântind poarta striga: “la lichidare le cumperi!”

Sora cea mare primea an de an uniformă,
ghiozdan și o pereche de pantofi noi.
Scoțându-i din cutie, vorbea cu ei,
îi învăța să pășească.

După ce începeam școala
visam noaptea că sunt singură la părinți
și am în ghiozdan
sandvișuri cu pâine albă unsă cu unt.

Am trecut prin școală mezină,
purtând tot ce rămânea de la surorile mai mari.
Acum, când mama a rămas și ea mică,
tot mie mi-au lăsat-o
între poarta casei și nucul cel mare,
să o duc de mână până la capătul drumului,
așa cum mă ducea ea la școală
în fiecare toamnă.

Aritmii

Hipertensivă inima,
iapă nărăvașă bate
ca un clopot de mănăstire.
Pe un peron de gară
aștept un tren inter-regio
să mă ducă spre al nouălea cer.
Cocoțată în vârful arborelui genealogic
privesc viitorul
printr-o gaură de covrig.

Dincolo de aparențe

amestecând adesori pământul cu cerul
stie să privească în sus.
umple cu lumină goluri din inimi,
poartă universul pe umeri
ca și cum ar duce un sac de grăunțe la moară,
are ochii umezi, blând melancolici,
sufletul ascunzătoare de fluturi și flori,
raiul patimilor pe drumul Golgotei.
nu simte greutatea Crucii ci doar
sete și-o foame cumplită de iubire.
cuvintele au roit în inima sa
după o perdea țesută din licurici.
clopotele vestesc o vecernie între sihăstrii.
cu sufletul fărâmițat în bobițe de mătănii

Îţi mulţumesc, Doamne!

Îţi mulțumesc azi că sunt pentru ziua de mâine.
Îţi mulţumesc că am pe masă o pâine.
Îţi mulţumesc pentru stropii de ploaie,
pentru fructe, păsări, flori,
pentru soarele care răsare în zori,
pentru cerul cu licăr de stele,
pentru toate zilele vieţii mele,
pentru firul de apă izvorât din fântână,
pentru harul ce mi poart a mea mână
pe arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră,
pentru versul ce curge din mine spre cer.
Mulţumesc pentru omul blajin şi sincer.
Mulţumesc pentru haina pe care o port,
pentru tot ce mă doare şi totuşi suport.
Îţi mulţumesc pentru cântecul de păsărele
pentru toate încercările vieţii mele.
Mulţumesc pentru Pruncul Iisus
ce din Fecioara Maria în iesle se naşte,
că Te ai răstignit pentru noi şi ai Înviat
în noaptea de Paşte.
Am atâtea lucruri pentru care să ţi mulţumesc
că n ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

(Publicată inițial în cartea „De la poezie la rugaciune”
edit. „Sfera” Barlad 2010, republicata si pe alocuri recompusa în
Antologia de autor ,,Când nu te iubeam” edit Pim 1014)

Pâinea seamăna cu anușca

Mama spală rufele la mână.
mâinile sunt crăpate de la leșie.
De câțiva ani plouă cu găleata dacă e vară,
ninge dacă e iarnă,
taman când le întinde pe sârmă.
Vecinii cred că vina o poartă poza
pe spatele căreia scria cu litere de tipar,
ANUȘCA,
găsită acum doi ani în buzunarul de
la pantalonii lui.
“nu mai spăla atâtea cerșafuri
că s-au înzăpezit toate drumurile.
Nu vezi că ai întins iarna în toată Moldova
și peste Prut?” strigă toți la ea.
Se lasă înserarea peste foame.
E ziua de lichidare.
Tata nu mai vine.
“Spuneti-va rugaciunea de seara și
mergeți la culcare, în seara asta
nu avem pâine.”
Adorm cu spatele la Dumnezeu.
Foamea stă trează.
Lacrimile au gust de pâine.
În vis nu mai ninge.
S-au deschis larg porțile cerului.
Tata coboară din camion.
Strânge în brațe o pâine alba.
Pâinea seamăna cu anușca.

Am împlinit cinci ani.
Nu vreau să vorbesc.
Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege
ca sunt cu mult mai înțeleaptă
decât înțelepții lumii.

Dimineața

mă simt ca un tren întârziat, toate visele au început
să doară. îmbrăcată cu-un lan întreg de maci
duc găleata cu gunoi, ca pe-o geantă de firmă.
beau o cafea oribilă și ascult știrile:
“au murit câteva zeci de oameni în ultimele 24 ore,
din cauză că nu le-a zâmbit nimeni.”
alerg spre serviciu ca un gândac prin bucătărie.
să ajung, schimb două tramvaie și două autobuze.
oamenii mă văd mica și cocoșată.
doar eu știu că de vină sunt aripile
strânse la spate cu elastic.
sună telefonul mobil. răspund.
moartea șoptește: “alo, ți-ai uitat acasă rujul de buze!”

Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea
bate vântul dinspre cimitir înspre grădina publică
mâinile pătate și moi de la coate în jos tremură
mănâncă foarte puțin
leagănă foamea ca pe o păpușă

Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea

mi-am luat în serios rolul de mamă și ea pe cel de fică
are mereu gura plină de cuvinte
le aduna cu limba înainte de a vorbi le ordonează
în ochiul cu degenerscență maculară
se pietrifică o lacrimă
poartă peste capotul din stambă trecutul
în fiecare noapte puse la presat între cer
și iarbă ea și luna
stăm pe băncuță lângă tufele de regina nopții
la piciorele noastre teama se gudură
de la un timp nu mai vrea să intre în casă
aude peste tot trosnituri vede în oglinzi
îngrămădite o mulțime de lucruri
și oamenii care nu mai sunt

E trecut de miezul nopții

undeva în beznă cântă o cucuvea
mi-e somn
câteva stele îmi gâdilă fruntea
as vrea să mă schimb de ziua de ieri
mama e din ce în ce mai mică
mi-e teama că în noaptea asta
o voi naște aici în iarbă

“Love you”
noapte de noapte umblu prin casă
îmi caut moartea,
tu cauți tărie.
ne lovim unul de altul, unul pe altul
suntem fragili, ne
spargem în mii de cioburi.
în zori le adunăm de pe jos.
recompuși începem o altă zi.
nu mai suntem cei de ieri, din noi
lipsesc o mulțime de bucățele.
fiecare ghemuit în trupul său,
cu sufletul mânjit de tristețe
bem cafeaua amară din ceștile
pe care scrie “love you”.
a mea pe jumătate plină,
a ta pe jumătate goală.
peste pustiul singurătății în doi
îmbrăcăm zdrențele murdare ale lumii
și împingem viața înainte.

Lasă un răspuns