«

»

Mihai Merticaru: Poesis

Mihai Merticaru

SONETUL UBICUITĂŢII (l)

În ziua cu trei dimineţi în frunte,
Cu luceferi și muzică celestă,
Esenţa Sfântului Duh se atestă,
Către Dumnezeu Tatăl, sacră punte.

O părere mai mult decât onestă
S-ar încurca în multe amănunte,
Adevărul, încercând să-l înfrunte
Cu-o argumentare voit agrestă.

Nimic, pe pământ, în cer şi pe ape,
Fără dumnezeire nu se poate.
Oricât de departe, El e aproape,

În Univers, dar şi-n inimă-ncape.
Nimeni nu-i singur în singurătate,
Dumnezeu e pretutindeni şi-n toate.

SONETUL CUCERNICIEI

Cu o lumină binefăcătoare,
primește-mă-n graţia Ta, Iisuse,
Şi-n sacralitatea lumii apuse!
Dă-mi un strop din divina Ta splendoare,

Smerenia, harul fiind incluse,
Drept inepuizabile izvoare
Menite, în inimi, să se strecoare,
Cucernice, blajine şi supuse!

Din sfinţenia Ta, trimite-mi rază,
Din nemărginire, un punct albastru,
Calea-mi înaripată luminează,

Dragostea de Tine rămână trează!
Inculcă-mi pioşenie de sihastru
Şi înţelepciunea lui Zoroastru!

SONETUL UBICUITĂŢII (II)

Te văd pretutindeni şi-n orice clipă
Prin fire de iarbă,dar şi prin stele,
Prin flori, prin codri şi-n lumi paralele,
În frumuseţea ce face risipă,

În visele şi visurile mele,
În vestea cea bună,sosită-n pripă,
În dragostea ce uşor se-nfiripă,
În minunea ce mişcă toate cele.

Te simt peste tot, Doamne, şi-n orice timp,
În astrul nevăzut, ușor intuit,
În orice relicvă, cutumă şi mit,

În catedrala de-azur şi în Olimp.
In toate, dacă Te afli înmiit,
Atunci eşti puţin şi-n mine, negreşit.

SONETPSALM (II)

Tu, Doamne, poţi fi orice: marmură, zid,
Eu, doar o iederă căţărătoare
Sau o palidă umbră călătoare,
Un monumental Nimic umplut cu vid.

Sub altarul Tău fără de hotare,
Îngăduie-mi , Părinte, pe veci să mă închid,
Chiar dacă sunt un fir de praf insipid,
O frunză de salcie plângătoare.

Mereu Te caut, deși sunt în Tine,
Ca iarba verde crescând pe coline
Ca răul ce se integrează-n bine .

Nu Te mai ascunde, Sfinte, după nor,
Toate izvorăsc din sacrul Tău izvor,
Toate-s ale Tale, Tu al tuturor.

SONETUL DEVOALĂRII

Lasă-mă, Doamne, a Te vedea să pot
Cum trebăluieşti prin împărăţie,
Fă o briză spre mine să adie
Să-mi dea clarviziune de sacerdot,

O jumătate de stea, dă-mi şi mie,
Acolo să mă mut cu cărţi și cu tot,
Că acest drept mi se cuvine, socot,
C-aici prea am ajuns la ananghie!

Dă-mi, Sfinte, şi o felie de soare,
Să văd aura celor dispărute,
Învaţă-mă să Te iubesc cu-ardoare!

Nu terminai aste rugăminţi mute
Şi văzui lumină covârşitoare-
N-ntunericul celor nevăzute.

SONETUL UNEI TRIADE

Pe lumea asta, toate-s trecătoare,
Intră-n ale morţii pepiniere,
Acceptă pietrificarea-n tăcere,
Din întâmplare, dar și din eroare.

Tristețe, bucurie şi avere
Se trec ușor ca o plăcută boare,
Ca mâine-i cenuşă slăvitul soare,
Dar prima-i frumuseţea care piere.

Tot ce există-i lege să dispară!
Furia și lăcomia barbară,
Invidia, puterea, măreţia,

Vor trece toate prin foc şi prin pară.
Doar o triadă gustă veşnicia:
Cuvântul, Dumnezeu şi poezia.

SONETUL CONTIGUITĂŢII

Din ceruri vin misterioase şoapte,
Îndemnuri vagi pătrunse de nepătruns,
În argintii vălătuci de nori ascuns,
Precum în faldurile cifrei şapte.
Cristal de gând sfințit,acuma, ajuns
La urechile mele tot mai apte
Să distingă ce-i luminos în noapte
Şi să se închege în umil răspuns.

Mă bucur mult, Doamne, că Te înţeleg,
C-am reuşit să-mi însuşesc cutuma,
Că m-ai ispitit cu taine întruna

Și chiar mi–ai dat libertatea să aleg.
Aflu că—n-am ştiut-o-ntotdeauna–
Cu-ntregul ș-infinitul, Tu eşti una.

SONETUL UNEI VIZIUNI

Rătăcind prin labirintul unui gând
Şi tot visând o geană de lumină,
Mă pomenii cu-o cupă arhiplină
Cu-ambrozie, Dumnezeu alături stând,

Păream un boţ palid făcut din tină,
Cu sufletul eteric străluminând,
Îngheţatele-mi șoapte susurau blând,
Revărsându-se din gură străină.

Domnul a-nţeles perfect ce l-am rugat,
Un semn discret a binecuvântare,
Spre noapte s-a întors şi s-a luminat,

Ca-n prima zi, cu toată bolta-n soare.
De-atunci am rămas cu lumea împăcat
Și-o pot privi prin lupă măritoare.

SONETUL DESCĂTUŞĂRII

Te aşteptam cu ochii lipiţi de geam
Când Te-am zărit cum păşeşti pe alee,
Umbra-Ţi strălucea pe Calea Lactee
Şi-n toată măreţia văzutu-Te-am,

Din ochiul Tău drept sări o scânteie,
Era soarele spre care slobozeam
Efluvii de uimiri şi în schimb primeam
Câte-o lună, o stea, o orhidee.

Erai ocean infinit de lumină,
De luceferi, străjuit, şi-aurore,
Mult nimbat cu raze multicolore.

Ţi-am cerut binecuvântarea divină
Şi, în acorduri de orgă sonore,
M-ai miluit cu-o privire calină,

SONET PARANOMAL

L-am zărit spălându-Şi faţa cu rouă,
A intrat pios într-o catedrală,
Avea o figură destul de pală,
Când să-L prind, a și început să plouă

Şi-a dispărut pe poarta triumfală.
M-am închinat cu mâinile-amândouă,
Sperând să vă aduc o veste nouă
Cu o întâmplare paranormală.

De ce-ai fugit, Doamne, iar de mine
Când eu Te-aşteapt, Te caut din pruncie,
Vrând să merg, prin lume, la braţ cu Tine,

Să-Ți admir infinita-mpărăție ?
Nu-Ţi mai cer să-mi vii cu braţele pline,
Fă, dinspre rai, o briză să adie !

Lasă un răspuns