«

»

Adrian Erbiceanu – versuri

Din umbră

Lovind metodic malul plin de soare,
Ritmic se zbate apa tremurândă
Supusă parcă, parcă rugătoare,
Pe cât de nouă, pe atât de blândă!

Te-aşezi pe mal, ca între flori o floare,
De parc-ai sta privind cum se perindă
Pletele unei sălcii plângătoare,
Cercând, în reverii, să te cuprindă.

Surprinsă, pari atât de bucuroasă
Că apa-n mantii reci, diamantine,
A izbutit în mreje să te prindă
Scăldându-te în ea… și ea în tine…

Privind, din umbră, salcia pletoasă
Ce nu aș da să știu că-ți sunt oglindă?!…

Când te-am văzut

Când te-am văzut urcai pe scări spirale
Ţinându-te cu mâinile-amândouă.
Un vânt sufla-n tangaje triviale
Făcându-mi vechea pestilenţă, nouă.

C-un simţ arid, avid cerşeam să plouă,
Conturul ud – abise sculpturale –
Clipa s-o facă, despicată-n două,
Să-nţepenească-n lumi atemporale.

Stârneai un vânt cu tonuri de furtună,
Predominant, adus la exaltare
De muta, implacabila chemare…

La baza scării, gânduri când se-adună,
Privirea ta căzu, inoportună :
La ce te-aştepţi? Nimic nu-i nou sub soare!

Lasă un răspuns