«

»

Constantin Munteanu: Nicoleta Nistoreanu şi Iubirea din tăceri…

Nicoleta Nistoreanu - Iubirea din tăceri

În peisajul actual, tot mai buruienos, al romanelor de dragoste, fie ele scrise în româneşte ori traduse la normă din alte limbi, cu nelipsitele citate de pe coperta a IV-a, citate ale unor critici literari sau ziarişti – adevăraţi ori inventaţi de editurile mereu în goană după realizarea planului la vânzări –, romanul de faţă, Iubirea din tăceri de Ţuca Toncu (Nicoleta Nistoreanu), vine ca un val de aer nepoluat, coborât de undeva, din ţinutul unei tinereţi peste care nu s-a aşternut rugina timpului.
Deşi au trecut deja patru decenii de la vremea celor narate, nu simţim în pagina scrisă ori printre rânduri distanţarea vindicativă a autoarei. Viaţa din căminele studenţeşti ale anilor ’76-’77 îşi are cursul ei domol ori precipitat, după împrejurări, fără vreo tuşă îngroşată a autoarei, ce nici măcar nu şi-a propus să fie ”viteaza de după război”; ea este cutezătoare tocmai prin talentul şi sinceritatea cu care pune în pagină frumuseţea plină de puritate a unor iubiri estudiantine: dialogurile nu sunt căutate, n-au precuţia punct-contrapunct-punct, ca-n piesele de teatru ori ca în filmele înghesuite în sicriul procustian al celor două ore, timp în care eşti nevoit să comprimi o zi ori o viaţă de om. În Iubirea din tăceri, dincolo de tăcerile îndrăgostiţilor, parcă reamintindu-ne versul lui Esenin ”vorbesc doar ochii umezi mistuitor arzând”, avem parte şi de dialoguri ce curg lent, uneori sacadat, alteori cu vârtejuri, dar cu firescul emoţiei unor suflete tinere aflate la prima lor confruntare reală cu persoana îndrăgită, căreia, poate, în ascuns, îi vor fi fost adresate mii de cuvinte mult mai incandescente – este talentul autoarei de-a fi ştiut să-şi ţină în frâu condeiul şi să ne facă părtaşi ezitărilor continue ale comportării tinerilor în faţa primei iubiri.Nu lipseşte nici siguranţa de sine a unor studente dedate deja amorului cu studenţii străini, adevăruri de necontestat ale acelor vremi.
Omniprezenta Securitate care urmărea şi sancţiona sau măcar zădărnicea orice relaţie oricât de frumoasă cu studenţii străini este şi ea atributul diurn al acelui timp, fără a i se deschide un proces amplu, care ar fi necesitat el însuşi un roman şi ar fi stricat firul narativ al poveştii de iubire, deşi, se subînţelege, este autoarea principală a eşecului.
Societatea românească a părţii a doua a deceniului 8 al secolului trecut este creionată în datele ei esenţiale: viaţa ternă dintr-o capitală incoloră şi tot mai insipidă, în ciuda prezenţei pline de vitalitate a studenţilor; o familie de demnitari surprinsă cu o ironie fină atunci când îşi tratează musafirii cu dulciuri, dar mai ales cu zgârcenia lor funciară; gazda pensionară, coborâtă parcă din marile scrieri despre începutul bătrâneţii unei femei singure şi, ca un corolar al imaginii Bucureştiului acelor ani, calvarul lăsat în urma sa de cutremurul din ’77, văzut în datele lui esenţiale, ca într-o peliculă filmată de un talentat reporter de război aflat în goana unui tanc printre ruine.
Iubirea din tăceri – un jurnal al unei frumoase iubiri, scris pe două voci, a ei şi a lui, dar cu un singur ton, calm şi cald, plin de inflexiuni, ce face să reverbereze în sufletul cititorului muzica inconfundabilă a tinereţii.

Constantin Munteanu, vol. Iubirea din tăceri, Editura Muşatinia 2018

Lasă un răspuns