«

»

Tudor Ghideanu: Zalmoxis profetul şi zeul unic

Tudor Ghideanu

Cu toate că pronunția primară corectă este cea de Zalmoxis – după informația lui Herodot , Lucian Blaga a preferat coruptela provenită din slavicul zemli (pământ), adică Zamolxis.
Oricum, teatrul marelui poet-filosof introduce multe elemente ale folclorului autohton și străin, precum și elemente ce țin de dimensiunea misterică a istoriei filosofiei grecești (de la Misterele de la Eleusis la Misterele pitagoreice n.n.).
Într-adevăr, la marele poet din Lancrăm, profeția ia chipul dramaturgic în opera Zamolxe – Mister păgân. Încă de la început, autorul poemei îl imaginează pe zeul-profet al dacilor, într-un univers mitic, de preistorie, glăsuind, de unul singur:

Mă-mpărtășesc cu câte-un strop din tot ce crește
și se pierde
Nimic nu mi-e strein,
Și numai marea îmi lipsește.

Duhul meu – al meu sau al pământului e tot atât –
Și-a așternut aici cojocul său de mușchi și așteaptă.
De câte ori nu cântă, el așteaptă,
Și visul vine harnic să-l dezmierde.

Loc îmblânzit de zile fără vânt sunt eu
Și-s singur
Atât de singur că de mult uitat-am să mai fac deosebire
între mine și-ntre lucruri.
Numai om, cu om ești: tu și eu
Singurătatea spălăcește aceste mărginiri
și, împletindu-te cu taina lor, te pierzi în stâncă
și te scurgi în unde și-n pământ.
Nu știu:
mă-ntorc în mine, ori cucernic îmi îndrept
urechea spre păduri?
Aud un glas de mierlă zgomotoasă;
E Dumnezeu?
E orbul?
În fața unei noi religii – cea henoteistă, într-un singur Dumnezeu – poporul dac „cel mai înțelept dintre triburile trace”, după susținerile lui Herodot, se opusese cu încăpățânare mai marilor politeisme.
Profetul Zalmoxis ripostează moralizator și întemeietor:
Departe ești, poporul meu dac, neam de urși,
Religie nouă și vânjoasă încercat-am să-ți aduc
din inima necunoscutului

Voiam să-ți fiu un bun răsad,
dar tu, neînțelegându-mi rostul, mi-ai lovit
cu pietre vorbele.
A fost o vreme când urlam. Voiam să răzimătesc
și munții împotriva ta, și le strigam:
« Rostogoliți-vă cerurile, nebunia și apele
peste mândria neamului meu trac – »
ci azi veninul mi s-a potolit,
și-n zilele-mi făr’de sfârșit s-a așezat
un prund de-nțelepciune.
Profetul îi amintește poporului său « parabola cu Orbul »:
E mult de-atunci, mult. Soarele își coborâse
toată mierea în livadă când ți-am spus
parabola cu Orbul.
În spusa reiterată a profetului Zamolxe, ca ea sună în următoarele cuvinte:
« Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa:
îl întrupezi în floare și-l ridici în palme,
îl prefaci în gând și-l tăinuiești în suflet,
îl asemeni c-un izvor și-l lași să curgă lin
peste picioare,
îl prefaci în soare și-l aduni cu ochii,
îl închipui om și-l rogi să vie-n sat,
unde-l așteaptă toate visurile omenești
Arunci grăunțe între brazde și zici:
« Din ele crește Dumnezeu ».
Profetul povestește mai departe răsturnarea ontologică dintre om și divin:
În dimineața ceea, ca să mă priceapă și copiii,
l-am schimbat în orb.

Le-am spus: « Noi suntem văzători,
iar Dumnezeu e-un orb bătrân.
Fiecare e copilul lui –
și fiecare îl purtăm de mână »
Căci nu esti tu, Dumnezeiesc, neînțelesul orb,
ce-și pipăie cărarea printre spini?
Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi.
Ești chinuitul gând strivit în gol.
Blaga resimte, desigur, influențe gnostice în această idee a unui „Dumnezeu ignorant”, care l-a frecventat – la germani – și pe un Meister Eckhart, pe filosoful neoromantic Schelling, fără să atingă profunzimile creștinismului apofatic al lui Dionisie Areopagitul. Fiorul personalist autentic este salvat și destăinuit, însă, de poet:
Te zbuciumi veșnic, dibuind
să faci minuni cum n-au mai fost,
dar brațele nu-ți sunt așa de tari
precum ți-e visul de înalt

Atât de des tu cazi înfrânt
și nici nu bănuiești furtuna de lumină ce-ai creat-o.
Aici, omenescul personal (și creștin) intră într-o antinomie flagrantă cu ceea ce va însemna ideea Marelui Anonim din Trilogia cunoașterii, în special Censura transcendentă, unde abstracția impersonală covârșește concretul omenesc:
În poema dramatică Zamolxe – Mister păgân, Blaga conferă căldură personală, trăire (Erlebnis) reală, autentică interogației:
Mă strigi?
Mă chemi?
Din fundul unei mări?
Tulburătoru-ți chior vine, vine.
Iată, sunt făptura ta, și-aici sunt ochii mei: îi vrei?
Nu suntem oare pentru ca fără silă
să luăm pe micii noștri umeri
soarta ta, puternicule Orb?
Răsturnarea teleologică, inversarea sensului iconomiei divine dă alt rost antropologiei, locului omului în raport cu divinitatea:
Tătucule, tristule;
noi mântuitorii tăi,
noi sălbaticii copii.
Profetul își deschide Dezvăluirea (Apocalipsis), Revelația:
De ce mi-au stricat cu pietre gura
Când astfel le vorbisem despre tine
în dimineața ceea?
Nu era destul de darnic soarele,
și gândurile mele speriau din cuiburi paserile?
Nu eram destul de blând?
De-atunci s-a prăvălit atâta timp,
și izvorul, cu unda lui, mi-a mângâiat amarul,
Aici sunt aiuritele tăceri
din care poți privi în dosul lumii.
Profetul reconstituie anamneza:
O toamnă nouă
Stupul mi-e sătul, și mierea-i curge de pe buze
Ca laptele din gura unui prunc ce-a supt prea mult
De-acum, a mugurilor reci vor face rând pe rând
din fiecare frunză de stejar un clopoțel de-aramă
iar noaptea vor cădea mai multe stele
În gura peșterii
voi sta, în pace să le număr, și-mi vor zice:
« Stelele se-ntorc în lume! »
Dar pașii mei, scoțând scântei din cremene,
vor mai găsi vreodată drumul
Spre cetate?
Spre lume?
Profetul încheie aceasta anamneză întrebătoare:
Râzând,
în templul ei, vor arunca semințe multe
pentru porumbeii Orbului.
Partea a doua din Actul I al poeziei, introduce dialogul dintre ostașii daci, ai lui Zamolxe, și Ostașul străin, sclavul acum, prins lângă Dunăre, pentru care se pregătește o spânzurătoare în fața templului.
Ostașul de strajă spune interogația metafizică „De ce”, „invers”, adică „altfel”?:
Ghiciți, băieți, ghicitoarea mea: Sunt ființe ce nu-s aievea,
și, totuși, omul le păzește de primejdii!
De ce? Ca omul, tot el, să aibă de la cine,
în primejdie fiind, să ceară ajutor…
Al 7-lea ostaș replica:
Ghicitoarea ta e ciută de-nțeles
Al 8-lea ostaș spuse hotărât:

Ba nu. Aceștia-s zeii!
Al 9-lea ostaș, zice și el:

Le cerem ajutorul.
Primul ostaș:
Și totuși, noi le ținem pază de tâlhari
noi, cu sulițele noastre –
Ostașul de strajă intervine, batjocoritor, ca orice necredincios:

Și, ei nici măcar nu sunt! Ha-ha!

Adică: „păi nu-i așa că zeii nu există?!”
Către ostașul de strajă apare adresarea celui de-al 2-lea ostaș:
Nu ești, și tu, unul dintre « orbii » lui Zamolxe?
Din altarul templului, apare Magul supraveghetor, dând, aspru, ordine:
Corbi vreau să văd în zori de furci!!
Ați înțeles?
La noapte. Nu cruțați pe nimeni.
Despre acest Mag se afirmă:
Spun oamenii că el nu doarme niciodată (Al 6-lea ostaș)
În plină mitologie getodacă (a „lupilor”) credința este că:

La întuneric, ochii lui se văd ca ochi de lup (Al 7-lea ostaș)
tăciuni aprinși în vânt

„Magul e tăcut”
(Al 8-lea ostaș)

Magul e ren
(Al 9-lea ostaș)
Dintre cei 9 ostași, merită reținută concluzia formulată de „întâiul ostaș”:
Statornic ca un obicei rămas din zilele strămoșilor.
Lucian Blaga aduce în seamă: credințe și obiceiuri străvechi, cu „semne rele și semne bune” în spațiul de luptă, de dispută păgână: între un „politeism – standard”, fixat de greci, și noua credință henoteistă (într-un singur zeu hen = unu), cu mistere și vrăjitori, cu magi și ciobani. Revelator pentru această dialectică, luptă, în care „învățăceii lui Zamolxe” se bat cu cei convinși:
Credința veche n-o să moară
Aceștia vor să păcălească poporul, ademenit la noua credință:
Să-ntindem, în ascuns, poporului o cursă? Mulțime să-i lăsăm năluce.

Religia lui Zamolxe o și face cuib acum
și-n inimile cele mai statornice prin vechile ogașe.
El nu s-a-ntors, și totuși e aci.
El nu doboară zeii pentru Orbul său.
Ce-ar fi să răspândim povestea în popor
Că Zamolxe a fost un zeu însuși?
Ce pierdem?
Politeiștii – Magul și Vrăjitorul – susțin belicos:
Avem un zeu mai mult în primitorul nostru templu,
dar astfel mântuim întreg soborul zeilor
Oamenii divinizând pe Zamolxe
îi vor uita învățătura.
Adepții vechii credințe consideră că arma lor principală trebuie să fie viclenia:
Să ne-așezăm în pălăirea vetrei. Ești obosit?
Răbdare.
În adăpostul meu e cald.
Așa, și-acuma, încă o dată: viclenia!
(Vrăjitorul)
Dialogul întins, amplu, între Mag și Vrăjitor.
Cei doi protagoniști ai credinței vechi, se adună sub viclenia și minciună:

Ogoru-i proaspăt,
și legătura va întinde rădăcini.
Poporul va striga:
« Să așezăm statuia lui Zamolxe-n templu,
între ceilalți zei, cum se cuvine ».

Când nu mai e nicio putere
să-nfrângă-nvățătura unui nou profet,
un singur lucru e mai tare ca profetul:
statuia lui!
Desigur, Magul și Vrăjitorul învață stihiile, pe care le domină: apa, focul, aerul (vântul) – stelele. Din tabăra adversă (cea a noii credințe) apare ciobanul, exponentul mioritic, care dintr-un elan al vechii credințe, anterior lovise pe însuși Zamolxe, care în hermeneutica Magului, este un fel de Ante-Hristos, un prodromos, un „înainte mergător”:
Zamolxe n-a fost om. A fost un zeu.
Din cuibul veșniciei
S-a coborât pe trepte de lumină
Să vă-nvețe tinerețea și durerea
Pâne nu i-ați dat
Și piatra strigă. (Vocea Magului)
Magul continuă – în legătură cu zisa Vrăjitorului că
Zamolxe nu se-ntoarce înapoi în cerul său? –

El n-are nici un sanctuar cu chip cioplit,
cum se cuvine unui zeu.
Cât nimenea nu i se-nchină,
Zamolxe e legat de lut.
Primejdii va trimite-n suflete,
Pământul va scrâșni din stânci.
Iar mieii vor pieri ca strugurii din vii.
Ciopliți-i chip de piatră lui Zamolxe!
Zeul strigă, cere jertfe!
Într-un rit dionisiac, Vrăjitorul îl însoțește pe Mag:
Apari, duh nevăzut, în neatinsul de flăcări
și mântuie lunaticii de chin.
Tot sângele vărsat din trupul lui Zamolxe
Adună-se-n aceste picături de vin!
Actul al II-lea al Misterului Păgân, se destrămară într-o livadă înconjurată de vii pe dealuri. Culegătorii de struguri vin și trec cu hărdae pentru a pregăti mustul și apoi vinul:
Lângă pădure, Ghebosul, încărcat cu struguri din cale-afară de mari, în mâini, pe umeri, stă de vorbă cu un trecător – fără a fi auzit – mai în față, alți trei culegători povestesc, cu ochii îndreptați spre Ghebos.
Din spusa culegătorilor de struguri, reținem faptul că rodul bogat, se datorește și din cauză că Ghebosul a îngropat la fiecare viță
Câte-un stârv de om
găsit pe drumuri, ori pe ape.
Despre Ghebos circulă zvonuri că
Știe deochea chiar și pițigoii de pe ramuri,
Că nu-i bine să-l privești prea mult; îți putrezesc ochii;
Ca e numai oase,
și tot nu vrea să moară.
Cel de-al 3-lea culegător divulgă niște credințe noi:
Nici n-o să moară-n curând
De-l părăsește sufletul, el fură pe-al vecinului.
Cu sufletul furat tâlharul
mai trăiește-apoi un veac de om.
Se încheagă dialog cu Ghebosul: Întâiul culegător de struguri:
Ai un cules atât de bun!
Nu-ți latri psalmul tău de bucurie? Ham-ham!
Ghebosul replică:
N-am cui să mulțumesc.
Al 2-lea culegător intervine:
Nici celor îngropați sub viță?
Ghebosul:
De ce? Fiindcă își încălzesc la soare sângele
urcându-se-n lăstarii viei mele?
Întâiul culegător îi reproșează parcă:
Din atât belșug de struguri nu aduci
o jertfă lui Zamolxe?
Ghebosul le răspunde batjocoritor:
Noul Nemuritor al vostru de pe drumul adunat?
Când se târa pe-aicea sărăntoc –
voia să vă omoare zeii … să-și croiască
opinci din pielea lor. Și-acum? Acum
îi ridicați și lui jertfirea!
Ciudat!
Dar ce mai flecăresc? E bine-așa: de-acum aveți
un zeu care-nțelege, și limba voastră
(ironic!)
Ceilalți nu vorbesc decât grecește.
Al 2-lea culegător îi răspunde:
Ascuțită limbă ai!
Ghebosul (răutăcios):
Nu pot fi altfel, dacă maica-a fost atât de bună
că mi-a dăruit un spate gras cât pentru trei
și un trup nici pentru unul.
Să-mi pun însă zăvor pe gură și să nu cârtesc:
fiecare cu soarta lui. Eu mi-o port
ascunsă sub cocoașă.
(Arătând spre Ciobanul care se apropie:)
iar alții-n luna… Ham – ham – ham
(dispare spre stânga).
Realizăm că Blaga – fidel interpretărilor care vin de la Herodot și Strabon – reia cunoștințele despre religia dacilor – axată pe unicitatea divină și nemurire –, opusă aceleia politeiste a tracilor și, desigur, a grecilor, cu un panteon de zei și zeițe.
Credința populară a geto-dacilor este exprimată în poemul dramatic Zamolxe – Mister păgân, de personajul Ciobanul:
Că văd ce nimenea nu vede, nu-s de vină.
Oamenii n-ascultă cu credință, fiindcă eu sunt altul.
Deasupra mea plutește luna.
O ating cu degetele dacă vreau
Sub unghii am lumină din lumina ei.
Eu văd prin ea și știu că-n dosul lunei e Zamolxe
Eu sunt mâna lui.
Un semn,
și după mine vine tot norodul.
Cei trei culegători i se adresează Ciobanului:
Întâiul culegător:
Tu ești sfânt.
Al 2-lea culegător (sfios, către același Cioban):
De când ne-ai coborât din visuri
vestea lui Zamolxe zeul,
e liniște-n cetate.
Al 3-lea culegător (tot către Cioban):
Ai împăcat pe Mag cu noii mucenici,
și nu mai curge sânge de prisos.
Ciobanul:
Aștept să vie preotesele.
Apoi vom merge împreună.
Veniți și voi?
Culegătorii (împreună, în cor):
Venim!
Întrebarea fundamentală este sacrificială:
Ciobanul:
și pentru mine faceți orișice?
Întâiul culegător (cade la pământ):
Pentru trimisul lui Zamolxe – orișice!
Zi: « Umple-ți părul cu rășină »,
și dacă trebuie, îmi voi aprinde părul
ca să ai o falcă-n miez de noapte;
Zi: « Azvârle-te în sorb »,
și dacă trebuie, eu ma jertfesc –
ca o gutuie coaptă
ce cade în noroi.
Zi: « Aruncă-te în țeapă »,
și mâne fi-voi ciugulit de paseri ca un strugure.

Ciobanul:
Vreau doar atât:
când eu zic da, să ziceți și voi da;
când eu zic nu, să ziceți și voi nu.
Al doilea culegător:
Tu ești sfânt.
Al treilea culegător:
Tu ești sfânt.
Blaga regizează poemul dramatic prin indicații de felul următor:
„(Cei trei culegători se duc în vii. Ciobanul se așează pe un dâlm și începe să cânte din fluer, o doină sfâșietoare. Din pădure sar trei copii, fiecare cu câte-un fir de trestie în mâini. Se aruncă asupra unui vas cu must și sug cu trestia.)
Copiii se manifestă fiecare în felul său:
Cel mai mic (supărat):
Prin trestia mea nu trece mustul.
Cel mai mare:
E-un pai cu noduri. Du-te și smulge-ți altul –
găsești destule-n baltă.
Cel mai mic:
Mi-e frică de lipitori.
Cel mai mare (aspru):
Taci. Uite Ciobanul. Vine să te ia.
Cel mijlociu:
E Ciobanul care se face, noaptea, priculici.
Cel mai mic:
Unde-i?
Cel mai mare: (îl liniștește):
Liniștește-te, Nusitatu, copil neastâmpărat
Închide ochii – ca să nu te vadă.
Așa, închide-i bine,
C-apoi se face întuneric
și nu te mai zărește nimeni.
I-ai închis?
Acum e noapte. Nu te văd.
Stai liniștit, Nusitatu.
Cel mijlociu (șiret, stăpânindu-și râsul):
Nici eu nu te mai văd.
Cel mai mare:
Nici priculiciul.
(Cei doi mai mărișori sug iarăși cu trestiile, iar cel mic – șezând în iarbă – strânge din ochi, să nu-l vadă priculiciul. S-aud râsete și chiote, care, s-apropie – Ciobanul se ridică și ascultă)”.
Poemul desfășoară alt moment dinamic:
Un culegător (sare din vie și ia copiii de mână)
Ascundeți-vă! Repede, copii. Să nu vedeți bacante
O singură privire de v-atinge, rămâneți pitici.
(S-ascund în vie)
În regia lui Blaga: (o ceată de bacante vine din stânga, sălbatic jucând în livadă. Fețele verzii. Pletele în vânt. Câteva bacante învârtesc șerpi deasupra capetelor, ca niște bice. Altele suflă-n coarne de bouri. Chiote. Joc. Ciobanul: în mijlocul lor. Culegători curg din vii, ca la un semn, nebunia contenește apoi, dintr-o dată – și în cea mai mare liniște).
În ritm de descântec, bacantele, culegătorii, Ciobanul, glasuri invocă zeul unic:
Mârire zeului Zamolxe! Èhove, èhove Zamolxe!
II. Apare Zamolxe
Blaga regizează spectacolul: (Într-o peșteră, gura ei se întrezărește în fund. Noapte. Totul se petrece ca într-o lume de năluci, cu o ciudată încetineală a vorbei)
Zamolxe (ascuns în întuneric)
M-am coborât tot mai adânc în suflet.
Unde sunt? Unde sunt?
Tot în peșteră?
Inima vrea să-mi sară din piept –
Văd prin munți;
Cetatea nu se mișcă, și totuși ne apropiem
de-acum
(Începe, ca și cum ar invoca niște duhuri:)
O frunză cade-n noapte,
un veac se scurge-n mine
Altă frunză cade-n noapte,
alt veac trece-n mine
(O vedenie se lămurește într-un colț al peșterii. Un moșneag care ține în mână o cupă. Lumina se răsfrânge de pe arătare în toată peștera. Zamolxe se ridică și, sprijinindu-se de perete, se apropie de nălucă)
Zamolxe
Moșneagule, vrei să-ți șoptesc tot chinul meu?
S-ar crede că trăiești;
dar ochii nu-ți clipesc
De unde vii?
Moșneagul:
De unde nu e timp.
Zamolxe:
De-acolo vin numai visurile.
Moșneagul:
Și marii visători.
Zamolxe:
Ce poți să-mi spui?
Moșneagul:
Când ești izvor, nu poți decât să curgi spre mare!
Tu, Zamolxe, tu de ce adaști?
Zamolxe:
Mi-e teamă că voi duce prea devreme
noua credință între oameni.
Moșneagul:
Prea devreme? Niciodată!
Azi ori mai târziu,
te-ntâmpină același dar!
Viața n-are stele pentru noi –
cucuta crește pe gunoi.
Ce crezi, – în cinstea cui?
(Duce cupa la gură, dar se oprește dintr-o dată, apoi urmează cu amară ironie)
Era să uit. Când ții ospăț cu soarte
cuvine-se să dai și zeilor din orice băutură.
De asta dată țin la datina de a-nchina cu ei
(varsă pe pământ din băutură)
Beți și voi, zei, luminoși ca putregaiul!
Beți! Must verde de cucută,
O cupă mi-e prea mult.
(Bea ce mai rămâne)
Zamolxe:
Așa aș închina și eu cu ei!
Ce vină ispășești?
Moșneagul:
Una singură: n-am stat niciodată la-ndoială
(Se stinge și dispare)
Zamolxe:
Amare trăire-am dezghiocat prin anii mei
Cărunți de-nțelepciune
Dar nici un trecător nu mi-a ieșit în drum
să-i altoiesc în inimă răspunsul meu.
Când zilele răsar pe piscuri,
părul mi-e de flăcări
dar nu e nimeni, nimeni să mă vadă
trăsnet încremenit pe stânci
(încet și rar:)
O frunză cade-n noapte,
un veac se scurge-n mine.
Altă frunză cade-n noapte,
Alt veac trece-n mine.
(apare un tânăr, cu plete lungi și coroană de spini pe frunte – Zamolxe se apropie de el)
Răspunde! Ești soarta mea?
Dialogul zeului (profet) cu noua generație dacică se insinuează a fi un dialog purtat cu un viitor cronic al noului eon – cel creștin.
Se insinuează, numai, pentru că poetul-filosof Lucian Blaga nu cade într-o asemenea capcană ideatică. Poemul Zamolxis – Mister păgân mai curând introduce noua viziune: cea despre Marele Anonim, continuând viziunea mitic-populară despre Marele Orb.
La întrebarea lui Zamolxe:
Răspunde
Ești soarta mea?
Tânărul:
O, nu, dar un prieten tot atât de bun.
Ți-aduc un zvon de dincolo
Apropie-se clipa ta, om nou:
În noaptea asta se coc toate smochinele
Copiii te așteaptă.
Zamolxe:
Tu vii ca să le scuturi?
Tânărul:
Cad singure, n-auzi?
Zamolxe:
Aud, mă cheamă cineva în lume.
Sunt adieri ca dintr-o mare moartă.
Dar ce vrei cu coroana ta de spini?
Ceea ce putea fi o prefigurare a răstignirii lui Hristos, sau o pre-figurare a religiei creștine, este stopat de elanul gnostic sau chiar păgân folcloric:
Tânărul (și-a luat coroana de pe frunte, îi rupe ghimpii și îi împrăștie cu gesturi de semănător)
Seamăn ghimpi sub Calea laptelui
și-aștept să răsară dureri, multe dureri!
(Piere)
Se conturează concepția henoteistă a lui Zamolxe profetul noii religii.
Zamolxe (singur):
Cerc în zadar să te mai prind, neînțeleasă arătare
Te pierzi și-mi lași mustrările să le frământ cu pumnii
Lucrurile se petrec aidoma Mitului peșterii a lui Platon (Aristocles)
Peșteră, peșteră!
Mi-ai îmblânzit iernile și mi-ai dosit trecutul
sub ocrotirea sa.

Unde-mi sunt amintirile rănite
pe care mi le-ai mângâiat pân’ la uitare?
Dă-mi-le, să fiu din nou răzvrătitorul!
M-așteaptă soarta,
nerăbdarea mă sugrumă.
Tremurând, îmi iau viața-n mâni
și plec spre viitor, spre mâne-veșnicul!

Ție, peșteră, nu-ți las decât aceste urme
de călcâie tari, și dacă vrei, un strigăt.
Un strigăt de izbândă ori de cădere –
cine-ar putea să spună?
Zorile s-aseamănă așa de mult cu-amurgul!

Oameni, Zamolxe, pacinicul, reintră-n patimile voastre!
Lume, șarpe și copac
au năpădit sub ochii mei,
și au văzut ce-i cheag în haos
și ce-i sâmbure în orice fruct
căzut în poala vremii.
Sunt sătul de vis.

O, stânci, de mult ce v-am privit
m-am prefăcut și eu în stâncă.
Vajnic mă topesc
și mă revărs din matca mea, nebun,
spre șesuri și spre oameni.

Nălucile apar mai multe azi,
sunt chinuri care mușcă-n pietre
Altădată, nopțile-mi erau un leagăn de odihnă,
iar ziua, lucrurile dimprejur se prefăceau în mine
într-un vis atât de liniștit,
că – reci și jilave – șopârle veneau
să caute soarele
pe picioarele mele goale
(încet și rar:)

O frunză cade-n noapte,
un veac se scurge-n mine.
Altă frunză cade-n noapte
alt veac trece-n mine.
(Se ivește un bărbat mai în vârstă, legat pe un rug. Zamolxe întinde brațele spre el)
Și tu vrei să-mi furi singurătatea?
Cel de pe rug:
Nu m-ai chemat?
Sunt numai un ecou al nopții tale.
Zamolxe:
E-adevărat? Dacă tu și eu am genunchea
pe marginea acelui lac, care se cheam-al morților
și al acelora cari încă nu-s născuți,
și ne-am privi în lac ca într-o oglindă,
am vedea că suntem unul și același? E-adevărat?
Cel de pe rug:
De câte ori te cauți pe tine,
mă găsești pe mine
Zamolxe:
Cine te-a ridicat pe rug?
Cel de pe rug:
Cumpătatul veșnic treaz
Zamolxe:
Nu-l știu
Cel de pe rug:
Cumpătatul e cel te oprește
Să istovești un gând.
La drumul jumătate te înlănțuie
și-ți strigă: « Destul, nebunule! »
Căci, vezi, un gând întreg e o năpastă
Ci eu îți zic:
« Năpastă? Fie!
Sus omenire, către cer,
sau viermii să te roadă în mormânt! »
Zamolxe:
Și iată, Cumpătatul vine să-ți aprindă rugul,
(Se vede o mână cu o flacără, dând foc vreascurilor)
Cel de pe rug:
Dar pământul aude, iar pământul nu uită.
(Dispare încins de flăcări)
Zamolxe: (singur, sbuciumat)
Mi-s ochii beți de vedenii mai tainice
decât aceste stânci pleșuve
Răspunde inimă! Fii tare, mâna mea!

O jertfă-ți cere Orbul.
Să sfredelesc pământul ca un ochi de mare?
Să-mi sfâșii trupul pentru turma de flămânzi?
Să iau în spate soarele și să-l cobor în văi?
Ori și mai mult?

Să plec a doua oară-n țara care m-a-nșelat?
Între oameni?

Peșteră, te schimb în bucium al plecării mele!
(c-un strigăt)
Vino, Orbule, vino –
să-ți durez un vad
spre viața noroadelor.
(iese furtunatic din peșteră. O mare de lumină îl întâmpină)

III
(Miez de noapte. șes întins. Nici un arbore. Calea laptelui – imens vizibilă. Nici o colină. Magul și Cioplitorul grec se plimbă amândoi cu pași bătrâni – oprindu-se din când în când).
Magul și Cioplitorul dialoghează despre proiectata „Statuie a lui Zamolxe”.
Magul (arată șesul):
Aici e șesul licăririlor de foc.
Din glii zbucnesc lumini de putregai
Și pasul triștilor, săracilor!
se-ndreaptă spre comori ascunse în pământ
de regii strânși ai dacilor.
Cioplitorul (arată spre cer):
Privește: Calea laptelui. Nici celor care mor
nu poate să le pară mai frumoasă.
Magul (ridicând ochii):
Ce spun de la bătrânii dascăli greci,
la care zeii înșiși vin ca ucenici
să-nvețe – ce e lumea, ce e gândul?
Cioplitorul (apropiindu-se):
Un mit, adus de peste mare, zice –
dacă nu mă-nșel – că drumul soarelui
n-a fost întotdeauna unde-i astăzi.
Cărarea lui încrucișa pe cea de-acum,
și Calea laptelui nu e decât
ogașele lăsate pe cristalul bolții
de Soare-atâtea mii de ani în urma,
că nu-i minte să le poată socoti.
Magul (cu privirea în sus):
Ogașa soarelui pe drumul veșniciei
Mă străbate un fior.
La această credință dacică în veșnicie, Blaga adaugă credința că, la nașterea cuiva, a unui copil, plânsul e de necesitate, întru cunoașterea soartei triste a individului uman, condamnat implacabil morții.
(se-aude un bocet depărtat, de femei)
Cioplitorul:
Femei plângând. O fi murit careva.
Magul:
Nu. S-a născut un prunc.
Cioplitorul:
Pe-aicea se bocește nașterea, și totuși –
eu cunosc atâtea țări și pot s-o spun –
nu este-un alt popor să-și mistuie
viața ca al tău, înalte-Preot!
Ieri am văzut un joc.

Flăcăii săreau peste o suliță.
Se sprijineau de o prăjină și sburau
– numai așa: u-hai-hop!
Când unul dintre ei rămase mort,
Cu burta spintecată-n țeapă,
Ceilalți începur-a râde-n hohote de stângăcia lui
Și totul fu numai un joc.

Vezi – cum un fulger nu e om
tot atât de puțin e dac, un om.

El nu trăiește,
El se trăiește

Puterea smulsă din potirul uriașei firi
el n-are nici iubire pentru sine, nici iubire pentru alții
Aici am înțeles că tot ce este trebuie să fie.
(prinde de braț pe mag)
Oprește-te să nu te-mpiedici.
Haina ți s-a agățat în spini.
Această concepție dacică asupra Ființei (Firii) ca Necesitate imperioasă, care eludează nașterea (omului din om) este pusă de Blaga pe seama unei viziuni ontologice caracteristice daco-geților, viziune care nu se găsește în mărturiile istorice (Herodot, Strabon etc.)
Magul (ocolind spinii) afirmă:
Cuvântul tău stârnește-n mine temeri nouă
Ceea ce permite Cioplitorului (în marmură) să dezvolte ideea:
Ești ispitit să crezi că dacii nu nasc om din om
Natura-i plăsmuiește singură, ea însăși, dintr-o dată,
Cum își face munții ori izvoarele.
Adu-ți aminte de Zamolxe,
acel necunoscut care-ntr-o zi și-a coborât din munți
uimirea, vijelia și porunca
i-ai fost vrăjmaș. Te înțeleg.
Dar el a fost un dac de baștină
Când sfătuia-n parabole,
el nu zicea « Trăiești pentru alții » sau « Fii om »,
ci « Fii izvor », « Fii fulger »
și oare Dumnezeul orb al său, e altceva
decât ăst fel al Firei și al dacilor –
sălbatic, chinuit, orb, straniu și veșnic frământat?
O, nu. Aicea nu mă simt împrejmuit de oameni,
ci așa de mult, în mijlocul naturii,
încât mă mir că ei nu au mănunchi de mușchi pe cap,
în loc de păr – ca stâncile.
Asistăm la zorii unei noi credințe-filosofii, care este împrumutată de Mag:
Magul (viclean):
Da, mă duce amintirea la Zamolxe păduraticul,
Nevinovata turmă l-a răstălmăcit,
Că azi nici el nu s-ar cunoaște.
Cioplitorul:
O, crede-mă,
cu inima l-au priceput și-i sunt aproape,
Dar dacii au închipuire de copii.
Magul:
Dac-ar trăi cum a râvnit Zamolxe,
ei s-ar mistui ca focul.
Copiilor le trebuie vis blând să-i liniștească,
și lumină să le ție-n frâu pornirea.
Zăgaz puterilor ce colcăie-n pământul lor,
Prea volnic în izvoare turburi.
Cioplitorul:
De-i vorba de liniște, îți dau dreptate, -nalte-preot,
Dar de ce liniște?
Magul:
O întrebare căreia-i răspund prin altă întrebare:
De ce furtună oarbă?
Cioplitorul (șovăind):
Nu știu!
Magul:
Nici eu nu știu.
(Cu oarecare teamă)
Și totuși, mă opresc.
Tu ești străin și poate vezi mai bine decât mine
Mi-e frig. Vino maestre. E târziu.
Cioplitorul:
Ai crede că răcoarea coboară-ncet
din calea laptelui
ca dintr-un fluviu uriaș. Cetatea nu-i departe
(se duce spre dreapta)
Te-ai gândit vreodată, Magule?
Magule, ce-ar fi să se întoarcă într-o zi
Zamolxe-omul?
Magul (hotărât):
Piere el, sau poporul!
Cioplitorul:
Sau el și poporul!

Actul al treilea
Poetul aduce în scenă, alături de Cioplitor, pe fiica Magului, pe Zemora din gura căreia află multe despre Zamolxe – Marele orb, în dialogul viu cu Cioplitorul destinat să-i facă statuia de marmoră.
Cioplitorul îi arată un „mic chip de lut” întrebând-o dacă el seamă lui Zamolxe.
Zemora (privind de aproape chipul):
Zamolxe a fost prea mult privire,
Iar acesta-i prea mult om.
Zamolxe (din altă parte a pădurii, sosește în livadă, luminos. O măciucă în mână și funigei în barbă)
Livada-n care m-am lovit.
Potecile-s aceleași. Cetate, ești aici?
Ploapele-mi se zbat de cerul tău,
ca niște fluturi de-o fereastră
Nu-i numai poveste? Sunt aici?
(Pipăie cu mâna un arbore)

Cu palma pipăi scoarța asprului copac
și simt că sunt aievea.
Fruct copt m-am rupt din creanga unui dumnezeu
și cad aici,
în pragul tău cetate!
m-aștepți? Mai ai vreun prieten pentru mine?
Unde ți-s spinii? Cu ce mâni primi-vei soarele,
ce ți-l cobori din piscuri
darnic în lumină?
Pui de mesteacăni cresc pe ziduri –
un semn că nu te-ai istovit în lupte mari
de când plecai, norod nebun.
Odihnă multă ai avut
S-arunci năvoade în noianul veșniciei
Pescuit-ai frământări din ape fără fund?
Poate ți-ai ars de mult toți zeii.
Năruitu-ți-ai altarele cu capete de zimbri?
Nădejdea mea e încă tot cu ochii
Mari deschiși spre viitor. Cred mult.
Sunt răbduriu.
(Își îndreaptă ochii, cercetător spre cărare)
Livada-n care m-am lovit.
Câinii ciobanilor pribegi au lins
în treacăt sângele ce mi s-a scurs
pe pietrele cărărilor
Un semn că astăzi mă iubești, cetate?
Un semn că mâne-o să ridici un templu
Orbului?
Oricum ar fi, nu mă-nspăimânt,
și greu de viață și de gândul morții,
îmi azvânt destinul între zidurile tale,
tainică cetate!
Munții vin cu mine.
Urmează dialogul adânc semnificativ dintre Zemora și Zamolxe în Cântecul frumoasei fecioare dace, care-i mărturisește că vorbele le-a învățat de la Madvra – cântărețul singuratic pe care calul său roib l-a adus într-o noapte, mort, legat de coadă, ca o harfă.
La repetatele întrebări ale „străinului” (Zamolxe), Zemora răspunde doar la întrebarea: „Florile, pentru cine sunt florile?”
Zemora
„Le duce la templu. Oprește-te și tu-n cetate
pentru-o zi, străinule. E sărbătoare-n zori.
Poporul o s-așeze-n sanctuar
Statuia zeului Zamolxe.
Eu îi mai jertfesc și miere,
Când a fost pe-aici, l-am învățat
să prindă roiuri.”

Preludiu
(Zamolxe profetul)
(Fecioara Zemora pleacă, însoțită de un surâs.
Zamolxe rămâne împietrit, cu ochii turburi îndreptați către cetate)

II
(O uliță în cetate. Noapte. Lună.)
Zamolxe (trece cu capul aplecat)
„Cântă cocoșii-de-munte.
Prietenii unde-mi sunt?
Nu-i mai găsesc.
Troscotul a crescut prin ogrăzile lor
și iarbă pe vetrele lor.
Nu mai bate, inimă!
Căderi de ape s-aud din vale,
ori poate-s adieri din râul morților.
Iată și umbra mea –
n-am înțeles-o niciodată.
Eu o arunc, și totuși e mai mare decât mine.
Adieri din râul morților.
și iarăși cântă cocoșii-de-munte.
Inimă,
Taci!
(Dispare. Pe urma lui se furișează Ghebosul, iscodind)”

III

(În templu. Un perete lateral al templului formează fondul. Altarul, nevăzut, în stânga; în formă de potcoavă, sunt așezate piedestale cu statuile celor 6 (șase) zei principali; unul dintre aceștia, mai mare, are cap de bour.
În mijlocul potcoavei: altarul de jertfă.
Un piedestal e liber, fără statuie.)
Mai spre dreapta, două columne puternice, de culoare arămie, sprijinesc bolta.
Intrarea în templu, e în dreapta, dar nu se vede. Jertfelnice, și un șir întreg de zei mărunți, lângă peretele din fund.
Lumină vagă se răsfrânge de sus. Flăcări ard pe altar, și-n jertfelnice templul e gol.
Zamolxe (intră singur din dreapta. Ochii aprinși. Se oprește lângă columna din față).
S-aud strigăte depărtate –
„Mulțimea-i adunată-ntru slăvirea mea.
Pe lângă ea trecui, și m-a privit cu ochi streini.
Oamenii uită. Nimenea nu mă mai știe.
Răcnetele lor de bucurie-ar vrea
Să mă ridice-n cer,
Dar fără-nvățătura mea!

Miros de vin mă aburește
Ce reci sunt lespezile!”
Magul
(a ieșit din altar, odăjdii de in alb și, punând tămâie în jertfelnice, vede pe strein)
„Streinule, ai îndrăznit?
Nu ți-a fost frică să treci pragul
Înainte de-a intra statuia lui Zamolxe?
Nimănui dintre profani
Nu i se-ngăduie ăst pas – ”
Zamolxe (tace).
Magul (se apropie, îl țintește cu privirea și parcă și-ar aduce aminte)
„O, norii turburi ai acestor ochi.
Așa schimbat? Aici? Din nou aici?
Zamolxe, te cunosc.”
(ca argument)
„De ce te-ai întors? De ce te-ai întors
Poporul se răzbună
fără să vrea, fără să știe.
(cu un râs rău:)
Ai încercat să-l scapi de zei,
și azi îți ai și tu
un chip de piatră printre ei!”
Zamolxe (cu un hohot)
„Și tu, tu ești preotul meu!
Ha-Ha, de necrezut! Ce răzbunare blestemată!”
Magul:
„Așa de tânăr tu ai sămânțat un gând,
și rodul nu l-ai așteptat. E greu să-l schimbi
Dintr-un ogor, răsare ceea ce semeni,
Dar din inimi nu.
Aici pui grâu, și cresc cireși
(Lingușitor:)”
De altfel, nu te bucuri?
Toate-aceste arămii columne
Ca niște fecioare zvelte ce și-au aruncat veșmântul
Joacă-n jurul tău!
Ai un altar, și-o lume-ți cade-n pulbere
(Aspru:)
Pleacă-napoi! Altarul n-are trepte!
Ești sus-zadarnic cerci: nu poți
să-l mai cobori.
Răzvrătire?
Împotriva cui?
Azi nu mai ai nici un vrăjmaș,
poporul ți se-nchină,
și eu-s preotul tău!”
Zamolxe:
„Tu ești preotul meu!
Ha-ha, Dar n-o să plec.
Mă-mplânt aici în lespezi.
Fulgere, cu pumnii încleștați vă strâng!”
Magul:
„O, dumnezeul tău e orb,
și tu, biet tânăr, i-ai luat
pe umeri soarta.”
Zamolxe:
„Și soarta-aceasta mă face să lovesc.”
Magul:
„Norodul nu va crede că ești tu.
Lovești? Pe cine? Ai vreun dușman?
Doar vremea, vremea care-a așezat
piatră cu piatră și ți-a ridicat
un templu!
Trăsnește-o!”
Zamolxe:
„C-un bici de fulger
voi întoarce vremea înapoi,
și mâine va fi ieri!

Dintru adânc striga-voi de pe țărmul meu stingher,
și vremea se va trage înapoi,
ca marea când o cheamă luna.
Și-atunci m-apropiu de urechea ta
și-ți zic:
« Grăbește-te,
îngroapă-ți zeii, cioclule bătrân!
E plin de hoituri cerul tău »”
În fața henoteismului (hen = unu) lui Zamolxis, reacția magului (apărător al politeismului) este, deopotrivă, de refuz și adulare, al noului zeu-unic și al credo-ului său întru nemurire:
Magul:
„Ești tânăr și orb.
A doua oară vii. De ce?
N-ai fost în stare să rămâi,
de ce te-ai mai întors?
Du-te, pleacă!
Ori nu.
Ți-e foame?
Ai avut ce să mănânci
în ascunzișul tău atâția ani?
Ce chinuiri. Mă topesc de mila ta. Ești slab.
Du-te! Dar zilele când s-ar mici de grif,
Și foamea te va roade,
îți îngădui să te-ntorci
din când în când –
necunoscut – ca cerșetor!
Să stai aici, pe treptele acestor stâlpi
și să-ți întinzi spre trecători
tremurătoarea mână.
Se vor găsi și oameni cari șă-ți dea
o pâine și un strop de vin
din toamna lor răscoaptă.
Rămășițele ce prisosesc
de la altarul tău
de asemenea le vei primi din îndurarea mea.
Am lacrime de milă pentru tine.
O, nu-ncerca a doua oară furia poporului.
Eu nu sunt rău, dar pleacă unde știi!
Ca cerșetor mai poți să vii
aci, pe treptele acestui templu,
când ești flămând,
și viscolul se va-ncălzi sub zdreanța ta!”
(Zamolxe se clatină și se sprijină de columnă, zdrobit de strigătele mulțimii, care se apropie de templu: « Èhove, Èhove, Zamolxe! ». Ciobanul și un alt om dac aduc pe umeri statuia zeului Zamolxe, și o așează pe piedestalul gol.
Popor mult se adună. Locul unde e Zamolxe.
Omul rămâne însă aproape gol. Tot timpul cântă.)
Interesant, în scenariu, întră Corul Copiilor (să nu uităm că Lucian Blaga a scris și drama Cruciada copiilor, a cărei acțiune se petrece într-o cetate de hotar, pe Dunăre în jos. Anul1212, s.n.T.G.)
Corul copiilor:
„Prin uliți ți-am purtat
Cioplitul chip, și goi
Căzurăm în nisip.

Nu suntem buni și mici?
Și nu-s sub streșine
atâtea rândunici
ce și-au zidit din lut
cuibarul scund și sfânt?

O, nu le tulbura!
Și pentru noi, bieți prunci,
Zamolxe, zeu lovit,
Îndură-te, prea bun,
de cei ce te-au țintit
cu praștii de alun!

O, nu trăsni pe cei
de fața ta s-ascund,
și iezii mai ales
să ni-i ferești pe stânci
de râpile adânci,
tu, groaznic ne-nțeles!”

Magul:
(în fața statuielor)
„Din praful ud,
de vinul sfânt
statuia albă ridicați-o pe altar!
Cădeți, cădeți!
(Poporul îngenunchiază, Magul ridică brațele spre statuia lui Zamolxe.)
Întoarce-te, Zamolxe-ntre stăpânii cei dintâi
ai gândurilor, brazdelor,
luminii și ai apelor!

Răsune stelele-n ecouri
sub sandalele-ncălțării tale

Urcă pragul veșnicule
și mângâie cu mâna ta
ursita ăstui trist norod.

Cădeți, Cădeți!
E ziua tuturor părerilor de rău.
Nisip ați aruncat în ochii soarelui.
Iertare!
Plângeți să miroase-a lacrimi templul!
Înalță-te, Zamolxe!
Poporul:
Înalță-te, Înalță-te, Înalță-te!
Magul (pleacă spre altarul nevăzut din stânga):
Ieșiți, fecioare! Jocul sacru să înceapă!
(6 (șase) fecioare, în frunte cu Zemora, vin în fața statuielor divine și se închină, pe rând, fiecare la câte unul din cei 6 zei.)
Blaga imaginează, acum, pantheonul vechi al zeilor dacici (getici) la care fiecare din cele 6 fecioare spune o zicere frumoasă, precum un descântec (Apud Charmides sau despre înțelepciune. Dialogul lui Platon, în care este desfășurată noua credință a geților, în Zalmoxis).
Întâia fecioară (în față a zeului cu cap de bour):
Vâlvele reci
din mine de aur
fie-ți soții
puternice taur.
A doua:
Ochii mi-s dulci,
am trup de petale.
Fâlfâi în zbor
cu clipele tale.
A treia:
Floare și Om
în glod ți să-nchine,
foc de altar
mă mistui în mine.
A patra:
Luna o-ncarc
cu bolți de tămâie,
jarul nestins
în ea să-ți rămâie.
A cincea:
Trâmbe de fum
Se-nalță spre tine
Inimi și joc
să-ți fie vecine!
Zemora:
(la statuia lui Zamolxe)
Miere-ți jertfesc
în scrum și-n jăratic,
Ție – stupar
etern păduratic!
(Începe jocul fecioarelor, însoțit de chitare din altar. În vremea asta..)
Zamolxe (tot lângă columnă, după ce a privit tulburat)
Mă-năbuș. Friguri în vârtej
îmi scutură din temelie cerul.
Nu-i trupul meu un cer.
Dar stele, stele chiar,
pe care altădată le-am iubit,
mi s-ar părea amare azi.
Otravă verde picură din ele-n cupă a mea,
Ca din strivite capete de șerpi.
„Eu, zeu?
Credința mea v-a ispitit – altare,
Cu mii de jertfitori netoți!
La luptă, pumni!
Vrăjmașul?
Ești tu – numai tu, numai tu, chip de piatră-ncoronat
cu nemurire
și dezmierdat cu jocuri de fecioare.”
Credo-ul Zalmoxian este unul aniconic (lipsit de reprezentări în piatră, sau pe pânză etc.) aidoma celui al religiei iudaice (oricum anti-politeist) sau analog celui platonician (rudă cu Unu al eleaților s.n.), oricum anti-elenic, dificultatea – ori chiar imposibilitatea unei reale convertiri – în hermeneutica blagiană – se deschide către ulterioara antinomie creștină a Dumnezeului-om, care respinge statuia.
Zamolxe (întinde brațele)
„Zeule Zamolxe, cât ești de alb, zăpadă!
Dar visul meu e cald și te topesc.
Aici sunt eu
și omenescul meu gând.
Acolo?
Eu, zeul,
și toți bețivii jertfei
Statuie,
cu potcoava ta de munte
mi te ridici pe piept.
Blestem,
ucigătoarele de visuri!
Iată, mă ridic în fața ta –
nu tremuri?
Vrăbii își vor face cuib în capul tău!”
„Zamolxe, zeule,
de te-aș vedea în mărăcini
sau pe gunoi,
la lună câinii să te latre!
Cenușă, vântul să te spulbere-n noroi.
În lături, jertfitori,
și vreme, înapoi cu mama, înapoi!”
Această auto-sacralizare îl înnebunește pe Zalmoxis.
Blaga regizează spectacolul teatral:
(„Se aruncă asupra statuiei sale și o doboară cu pumnii. Poporul, îngenuncheat, îl privește neînțelegător, se ridică.
Tumult. S-aud strigăte: « Statuie », « Zeul », « Spart », « Altarul pângărit », « O, vai! », « Ucideți-l! ». Vreo câțiva ciobani se reped asupra lui Zamolxe, îl răstoarnă și-l trosnesc cu bucăți din statuia spartă. Din mulțime, iese”)
Ghebosul:
(se furișează lângă trupul mort și se-ntoarce spre popor, cu rânjet)
„A doua oară a venit între voi
și nu l-ați cunoscut.
Ochi ca ai lui, nimenea n-a mai avut,
și nu l-ați cunoscut.
Apropiați-vă, priviți-l!
L-ați ucis pe Zamolxe cu statuia lui,
nemernici!”
(Uimire și câteva țipete. Toți se adună în jurul celui mort. Apoi liniște.)
Unul:
(lângă columna din față, către vecinul său)
Zamolxe e mort.

Al doilea:
„Dar ne-a adus pe Dumnezeu.”
Întâiul:
„Orbul e iarăși printre voi.”
Al doilea:
„Și-n noi.”
Această unire dintre Transcendență și Imanență, în om, prefigurează drama divină a creștinismului, într-un mit care este al unei alte mentalități, păgâne, care îl va cuceri definitiv pe Lucian Blaga, în filosofia non-creștină a Marelui anonim.

Tudor Ghideanu - Lacrimile Marelui Orb

Lasă un răspuns