«

»

Tudor Ghideanu: O explicaţie metafizică a evoluţiei

tudor-ghideanu

Lucian Blaga consideră că problema evoluției nu trebuie să rămână doar în spațiul științei biologiei, că ea trebuie abordată „în termeni prin excelență metafizici”.Filosoful român apreciază, pe  baza datelor științelor, ca fiind necesară depășirea atât a creaționismului biblic, precum și concepția « catastrofelor » susținută de marele naturalist francez Georges Cuvier. „Teoria lui Cuvier, spectaculoasă din cale afară, socoate speciile ca forme pieritoare, dar imuabile, adică neschimbătoare, din clipa creării lor și până în ziua sorocului. Isprava teoriilor evoluționiste coexistă, în primul rând, într-o estompare a conceptului de specie. E ciudat, dar așa este. Cartea lui Darwin despre « Originea Speciilor » tratează despre « ceva » ce, în spiritul teoriei sale nu există despre specii. În adevăr, naturalistul englez vede viața în scurgere, într-o continuă schimbare de forme și structuri. Sub acest unghi, e cert că speciile nu pot să fie decât instantanee, arbitrar tăiate (?) în corpul instabil al unei deveniri. Adevărate specii, adică specii fixe, există doar în corpul nostru, al privitorilor, cari avem nevoie de scheme și concepții.”

Blaga folosește ironia socratică în legătura cu Darwin însuși: „Darwin ar fi trebuit să pună cuvântul specii între ghilimele, sau să-și intituleze cartea « Originea așa-numitelor specii ». dar naturaliștilor, chiar celor cu pretenții filosofice, le repugnă asemenea subtilități. Să nu mai facem nici noi, caz, de ele, căci lucruri mult mai importante așteaptă să fie soluționate. Teoria evoluționistă și-a avut, și ea, variantele ei (s.n.T.G.). Naturaliștii au ajuns la divergența de păreri, mai ales în ceea ce privește cauzele, cari ar determina evoluția formelor de viață pe pământ. Unii au atribuit vieții, tendința de a se adapta necontenit, la noi și noi împrejurări. Din aceste nenumărate adaptări, cari, privite separat, ar fi imperceptibile, ar rezulta, cu timpul, prin însumare, considerabile schimbări de forme.
Alții au atribuit vieții, dorul de a produce, oarecum exploziv din sine însăși, întâmplătoare schimbări de forme, dintre cari s-ar păstra, prin selecția naturală, numai acelea cari procură un avantaj vieții. Și, iarăși, altii mai înclinați spre nebuloase metafizice, au înzestrat viața cu un specific elan creator de forme.”
Blaga recunoaște că: „Nu ne putem ocupa, până la amănunte, de toate variantele concepției evoluționste. Nu strică, însă, câteva observații critice în general.
Adaptabilitatea, de pildă, este o însușire nedezmințită a vieții, dar ea nu poate fi privită ca un factor de amploare, și de o adâncime ca să explice ivirea speciilor, existente așa de variate, și ca înfățișare, și sub raportul complexității. Orice formă de viață este, cele mai adesea parcă înadins calculată în raport cu anume esențiale condiții externe, chiar din momentul apariției sale, încât adaptarea concretă, pe care mediul i-o mai poate impune incidental, nu este decât foarte de suprafață, și fluctuantă. Oriunde și oricând am privi adaptarea e un fenomen periferial al vieții (s.n.T.G.).”
La această critică, Blaga conchide: „Iar periferialul accidental, nu devine niciodată « esențial » prin însumare”. Ar fi, pe urmă, prea regretabil să uităm că, în unul și același mediu, găsim forme de viață pe deplin adaptate, extrem de variate. Să stăm puțin și să cumpănim. Dacă în procesul secret, din care rezultă formele vieții ar fi în joc numai adaptarea, nu vedem de ce viața nu s-ar fi mulțumit cu specii din cele mai inferioare, și mai puțin complexe, cari, așa cum sunt, sunt cel puțin tot așa de perfect adaptate la mediu, ca orice specie de superlativă complexitate.
Blaga interoghează, cu profund rost ontologic:
„O întrebare rămâne deci în picioare: de ce s-ar ivit și formele de mare complexitate? A intervenit, poate, varietatea mediilor, ca să producă aceste forme de superioară complexitate? Varietatea mediilor ar putea, desigur, să fie luată în considerare ca factor decisiv, întru producerea speciilor superioare, dacă s-ar dovedi că anume medii, nu pot să trăiască decât specii de superioară complexitate.”
Filosoful român constată realitatea faptelor:
„Dar nicăieri, nu s-a pomenit un asemenea mediu excepțional. În orice mediu, pot să trăiască specii de cea mai felurită complexitate, de la cele mai simple până la cele mai complicate. Vasăzică, mediul în sine nu este factorul, care făcând apel la adaptabilitatea vieții, ar putea să stârnească forme mai complexe.
Blaga acceptă situația limită: „… căci dacă schimbarea de mediu e radicală, atunci ființa piere. Ființa rezistă unei schimbări de mediu, numai în măsura adaptabilității sale. Suficiente experiențe – subliniază Blaga – arată că adaptabilitatea unei specii are margini, adică un coeficient de elasticitate, peste care nu se trece. Limitele adaptabilității unei ființe se mențin, totdeauna, în cadrul însușirilor esențiale ale speciei. De unde urmează că adaptabilitatea, deși este un fenomen general al vieții, nu poate constitui, în nici un fel, un principiu creator al speciei.

CRITICA LUI CHARLES DARWIN

„E un lucru prea puțin știut – afirma Blaga, la momentul elaborării ontologiei sale – că Teoria darwiniană însăși, interpretată consecvent cu sine, implică dislocarea de accent, despre care vorbim. Așa-numitele specii ar lua ființă, în primul rând, mulțumită unui dar specific vieții de a produce exploziv și la întâmplare, infinit de multe forme nonfinaliste. Printre aceste infinit de multe schimbări întâmplătoare, s-ar declara, uneori și unele forme accidental-finaliste, cari apoi s-ar păstra prin soluție naturală. Acest dar al vieții și selecția naturală ar constitui împreună, într-adevăr, o explicație suficiență a aparițiilor speciilor. Din nenorocire, însă, experiența dezminte, în chipul cel mai hotărât, existența în zona vieții, a unei explozii infinite de schimbări nonfinaliste.”
Blaga dresează o critică specială filosofiei vitaliste a lui Henri Bergson despre Energia spirituală și Elanul vital: „Unele fascinante variații pe temă evoluționistă, au făcut, la un moment dat, faima bergsonismului (…) Elanul vital este pretinsul autor de specii, un neistovit creator de forme fluide, elanul vital este, de fapt, viața înzestrată, în chip practic, cu foarte sugestive și impresionante epitete divine. Dar oricum am învârti-o și am aduce-o, concepția lui Bergson se reduce, în cele din urmă, la un « finalism » camuflat, la un « vitalism », ajustat la intuiția sa fundamentală despre durată, act și devenire, elanul vital este tot vechea entelehie, care însă nu mai are, ca scop, realizarea unei singure forme, ci a tuturor formelor. Elanul vital se confundă cu entelehia entelehiilor: cu divinitatea, concepție a lui Bergson e mai mult un imn, decât o explicație. Dar nu mai departe decât existența acelor ciudățenii biologice, pe care le numim « parafinalități », ne ațin calea, ca să ne descurajeze. Să ne descurajeze iremediabil, de a porni pe drumul unui asemenea exaltat elogiu liric adus vieții.”
Blaga încearcă să-și formeze propria teorie despre cele două creații: creația directă și creația indirectă, combătând și fixismul lui G. Cuvier când interoghează coerent: „Nu s-ar putea, oare, ca speciile să apară, și să dispară, dar să fie relativ imuabile, atâta timp cât ele există?” Răspunsul său: „Firește, aceasta nu ca o creație din nimic, și totdeauna de la început, cum credea Cuvier, ci ca o producere a unei specii noi, dintr-o altă specie. S-au inventat unele experiențe, cari pledează pentru o asemenea ipoteză. O astfel de părere, cu privire la originea speciilor, se bucură de ceva timp, de o reputație bine stabilită. Am numit teoria mutațiunilor, propusă de către De Vries, și dezvoltată de mai mulți alți autori. Faptele pe cari se sprijinește teoria, prezintă o netăgăduită însemnătate, dar teoria în sine este, sub raport filosofic, cam neîmplinită.
Teoria mutațiunilor – (cum îi spune Blaga cu expresia utilizată în deceniul IV, al secolului XX) – nu face decât să generalizeze descripția unor fapte, cari au realmente loc. S-a remarcat, mai ales în domeniul botanic, apariția bruscă a unor variante noi, în cadrul unor anumite specii de plante. Izbucnirea a uimit atenția cercetătorilor, căci ea nu se făcea prin modificări imperceptibile, în curs de mai multe generații, ci dintr-odată, printr-un vădit salt, printr-o « mutațiune ». Materialul adunat este, astăzi, suficient de bogat.”
„Fervenții teoriei afirmă că mutația trebuie să fie modul de apariție al speciilor biologice în general. Generalizarea aceasta nu poate să fie: nici confirmată, nici infirmată pe cale de experiență.”
Mai mult decât atât, Blaga arată, pe deplin întemeiat, că: „teoria mutațiunilor a fost formulată de oameni fără de prea mari ambiții teoretice, de oameni obișnuiți mai mult să observe, decât să construiască. Teoria mutațiunilor nu schițează nici un gest întrebător, cu privire la temeiurile mai ascunse ale fenomenului mutației. Filosofia biologică și metafizică au, astfel, nu numai libertatea, ci și prilejul de a veni cu interpretări posibile. Faptele sunt clare: din indivizi, aparținând unei specii determinate, sar, printr-o mutație, indivizi cari poartă toate semnele unei noi variante sau specii, fiind capabilă să se reproducă. Asemenea fapte solicită insistent o explicație.”
Filosoful nostru, fundat pe cele mai noi dovezi științifice, din câmpul biologiei, combate „preformismul” – teorie conform căreia, „dintr-o specie oarecare, sare, prin mutație, o specie nouă, și pe urmă alta, și iarăși alta, la nesfârșit, fiindcă toate aceste specii, fără deosebire, rezidă virtualmente în cea dintâi, așteptând doar împrejurări prielnice, spre a izbucni – astfel de concepție despre specie ca o cutie de alte specii virtuale, cari țâșnesc artezian, când condiții favorabile deschid capacul, întâmpină o singură dificultate dar fatală” – apreciază Lucian Blaga. „Explicația conduce, în cele din urmă, la ideea că: în cea dintâi celulă de viață, ce a apărut pe globul terestru, au fost închise, ca într-o cutie vrăjită fantomele prefigurate ale tuturor speciilor ce au apărut până astăzi, și a celor ce se vor mai ivi de acum înainte până în ziua judecății. Celula primară care ar cuprinde un imens număr de specii virtuale, de tipuri preformate, face mai curând, impresia unei povești, decât a unei « explicații ». Căci o astfel de celulă primară, ar fi egală cu un Dumnezeu condensat, într-o cutiuță microscopică.”
Blaga respinge și o altă viziune hermenutică „de astă dată metafizică” a fenomenului mutațiilor, interpretare oarecum hegeliană, dialectică, potrivit căreia: „… viața, în toată amploarea și adâncimea ei, ar putea să fie însuși Dumnezeu în devenire, care-și cucerește, prin forțe și prin naturi, tot mai înalte trepte de complexitate. Aceasta « îndumnezeire a vieții » nu ne prea înduplecă, însă, din alte motive.”
„Se știe – subliniază Blaga –, că viața, eșuează de multe ori, trebuind, adesea, să renunțe la multe forme ale ei. Se știe, de asemenea, că viața se complace, nu arar, prin fundături, de unde nu mai e cu putință nici o revenire. Sunt forme, care din paleozoic și până astăzi, nu s-au schimbat deloc. De ce acest Dumnezeu rămâne, parțial, în urmă, dacă natura lui consistă într-un continuu efort ceva mai complex, și mai înalt?”
La aceasta profundă întrebare asupra rostului evoluției, Blaga răspunde astfel: „Cert, avem libertatea de a ne închipui multe de toate, dar nu ne prea putem imagina un Dumnezeu, permanent cuprins de efervescența creatoare, care, în același timp, să accepte orbește, sau chiar cu plăcere, o precoce anchilozare. Pe urmă ar mai fi de invocat, ca un contraargument, și existența « parafinalităților », cari dovedesc, peremptoriu, că viața producătoare de organisme, nu este un act totalitar-unitar, indivizibil și infailibil, și nici « subiect », care s-ar avea, sub suveran controlul, în toate manifestările sale cum, neapărat că viața ar trebui să fie, dacă ar fi o « viața-Dumnezeu »”

CONCEPȚIA LUI BLAGA DESPRE FINALITATE

De aici încolo, filosoful din Lancrăm ne propune propria explicație asupra evoluției speciilor: „Să încercăm a pune toată problema, în cadrul viziunii noastre cosmologice. În capitolul precedent, am stabilit că tehnica ce guvernează organizarea unui individ, de un anume tip (specie), consistă în niște procese secrete, ce au loc în, și între « unități formative », de un anume tip structural. Când dintr-un individ, aparținând unei specii determinate, izbucnește, prin mutație, un individ purtând semnele unei noi specii, nu ne găsim numai în fața unei schimbări de structuri a organizației concrete a indivizilor, ci și în fața unei schimbări de structură a « unităților formative », cari stau la temeiul organismelor individuale.”
Blaga își dezvoltă argumentarea proprie, în felul următor: „Cum însă orice « unitate formativă » este rezultatul unui proces « metafizic » de « integrare » a unor « diferențiale divine », vom face supoziția că orice reformă a unei « unități formative » (care să fie un individ inedit sub unghiul speciei) consistă într-o « integrare » suplimentară de « diferențiale divine », o integrare suplimentară, căreia îi este supusă această unitate formativă.
Într-o asemenea perspectivă metafizică, subliniază filosoful român –, orice mutațiune poate fi privită ca rezultat al unui proces de integrare mai masivă și mai rapidă de diferențiale divine. Procesele de integrare, ce se declară în unitățile formative, pot să ia prin urmare, din când în când, aspectul unor avalanșe. În astfel de condiții, lumea individuațiunilor este năpădită de adevărate mutațiuni. Să reamintim – scrie filosoful român – că diferențialele divine (eterogene) sunt omniprezente, adică pretutindeni disponibile, și gata de a se angaja în procese de integrare.”
„Lumea – conchide Blaga – este un imens rezervor de diferențiale divine. Ele se integrează de la sine, pe temeiul unui suficient finalism și complementarism intrinsec al lor.”
Filosoful român își ia măsuri de ripostă la eventuale observații critice, ce i-ar veni de la ceilalți filosofi, neîncrezători în virtuțile euristice ale noii cosmologii. El scrie: „Spuneam adineaori că integrarea diferențialelor are, uneori, loc în chip masiv, și rapid, când condiții prielnice permit aceasta. O astfel de integrare-avalanșă dă, ca rezultat, un salt, o mutațiune de la o specie la altă specie. De aici, nu urmează, însă, că « integrarea » ce se declară într-o « unitate formativă », s-ar face, totdeauna, în acest fel, masiv și rapid. Integrările de diferențiale se întâmplă, uneori, să aibă proporții minime, angajând o singură diferențială, sau foarte puține diferențiale. Efectul integrărilor de minimă amploare, este schimbarea lovită sau evolutivă, a unei specii în altă specie. Devenirea speciilor este, așadar, ilustrată prin exemple de evoluție înceată, imperceptibilă, dar și prin exemple mutaționale. Nu e exclus – declară Blaga – ca aspectul din urmă, să predomine. Oricum, devenirea speciilor, fie evolutivă, fie prin salturi, se lămurește – după părerea noastră, spunea Blaga –, ca un proces de integrare de diferențiale divine, proces realizat în unitățile formative.”
Procesele de integrare sunt condiționate de 3 factori: 1. Întâiul factor este acela al « unităților formative » existente, și pe deplin determinată, care stă la temeiul unui organism. 2. Al doilea factor este constituit din diferențialele divine pretutindeni disponibile în Univers, cari pot fi adăugate, prin integrare, la unitatea formativă existentă a unui organism.
Integrarea se dezlănțuie, numai dacă un suficient finalism intrinsec, o potrivire de natură între diferențiale deja constituite în « unitate formativă » și diferențialele disponibile îngăduite ca atare proces. 3. Al treilea factor este însuși mediul înconjurător al argumentului.
Blaga face precizarea: „Atribuim și « mediului » un rol, dar nu de principiu creator. Orice nouă integrare de diferențiale divine se pornește, numai dacă felul și condițiile mediului permit aceasta. Mediul constituie, așadar, o rezistență în calea integrărilor, dar tot așa, mediul poate fi momentul, care declanșează o integrare. Când mediul unei ființe biologice îndură o schimbare, se produce cu aceasta, adeseori, tocmai condiția necesară, pentru ca să stârnească un proces de integrare de diferențiale « disponibile ».
Diferențialele sunt totdeauna gata să intre în acțiune, integrându-se, și ele pot să se integreze, în clipa când structura organismului și corelația acestui organism, cu mediul îngăduie aceasta. Mediul, sau schimbarea de mediu, nu cauzează, deci, schimbarea speciilor, ci prilejuiește doar o integrare, ai cărei factori, principali, și decisivi, rămân « diferențialele divine ».”
În Nota 1, de la pag. 144, Blaga arată în plus că: „În raport cu organismele date, mediului îi revine și un rol activ iar, în fond, mai periferial: mediul produce unele neînsemnate modificări fluctuante, în corpul organismelor. Sunt modificările, care țin de adaptabilitatea organică. Adaptabilitatea este însă un fenomen de suprafață. Prin acest proces, nu se ajunge niciodată la o schimbare a tipului organic.”
Blaga arată faptul real că: „În procesele de integrare ale diferențialelor divine există, firește, și un moment retardant, care nu poate fi « ilustrat » grafic. Momentul care întârzie, și îngreunează « integrarea », consistă în împrejurarea că « structurile » diferențialelor divine sunt numai virtuale, adică potențe, iar nu structuri realizate. Împrejurarea aceasta e destinată să explice de ce integrările sunt mult mai rare, decât ar trebui să fie, dată fiind omniprezența tuturor diferențialelor divine. (s.n.T.G.).”
Cazul exemplar: Evoluția biologică
„Evoluția biologică ni se prezintă, astfel, ca un proces mai restrâns, în cadrul genezei cosmice în general, și ca un capitol al « genezei indirecte » în special. Devenirea speciilor, prin schimbări imperceptibile, sau prin mutațiuni, este expresia derivată a unor procese de integrare, ce se petrec între diferențialele divine. Când, de exemplu, dintr-o specie, sare o specie nouă, fenomenul are o semnificație profundă, de « reformă » constituțională a « unității formative », ce stă la temeiul întâiei specii. Prin integrare de noi diferențiale, s-a constituit o « unitate formativă », care va da ca rezultat indivizi de altă specie. Într-un sens, s-ar putea vorbi de o grefare de diferențiale, asupra unui substrat dat. Procesul e însă foarte ascuns și foarte adânc: el nu mai e de natură biologică.”
Blaga ne avertizează că: „Procesul integrării se petrece pe un plan metafizic. Unitățile « gen »-ice, despre care ne vorbesc microbiologia și cercetările plasmei germinative, sunt existențe desigur foarte complexe, în asemănare cu « diferențialele » despre cari vorbim noi. Experimentul și pe cale empirică-microscopică, nu se poate ajunge niciodată, până la fondul « transbiologic » al diferențialelor și al unităților formative.”
În mod concret, „Evoluția (sau salturile vieții) din specie în specie, în nesfârșită ramificare tot mai complexă, se face, dacă admitem ca bază diferențialele divine, în măsura în care împrejurările o îngăduie. O unitate formativă de un anume tip, odată alcătuită printr-o nouă integrare de diferențiale divine, are darul de a se menține, prin înmulțire, în cadrul aceluiași tip, și în consecință, de a veghea la organizarea unor indivizi, atâta timp, cât condițiile interne și externe îi va permite când condițiile nu-i mai sunt favorabile, atunci unitatea formativă se dezintegrează definitiv, sau suportă o nouă integrare, reformându-se.”
Păstrând elementele logice ale argumentării sale ontologice metafizice, Blaga își continuă prelungitul Discurs: „Integrările fiind procese metafizice (?) condiționate, în primul rând, de existența diferențialelor divine și de felul acestora, interpretările fiind procese de un caracter transcendent (!), nu pot fi arbitrar canalizate sau reglementate.”
„Niciodată – susține filosoful român – nu se va izbuti, deci, să se producă noi specii, pe cale experimentală, pe temeiul unui plan previzibil. Cum însă mediul poate « declanșa » o nouă integrare de diferențiale, s-ar putea, totuși, concepe ca, prin foarte stăruitoare influențe experimentale, să se poată produce noi specii, imprevizibile.
În natură, speciile nu se produc odată pentru totdeauna, căci unele dispar, iar altele noi se ivesc. Cuvier susținea că Dumnezeu creează din nimic, repetat, intermitent, întregi flore și faune, potrivit unor gânduri ale sale, cari dau efigii și peceți « tipurilor ». După concepția noastră – susține Lucian Blaga – în natură se produc de la sine, noi specii prin adânci și foarte secrete integrări de diferențiale divine disponibile, utilizându-se pentru aceasta, ca bază, ființele biologice existente. Când astfel de procese de integrare au loc, vechile specii dispar în noile specii. Speciile trebuiesc socotite, sub raport pur biologic, ca fiind imuabile, îngăduind doar variațiuni fluctuante în anumite limite, dar nu dincolo de ele, producerea de noi specii este un proces transbiologic, un proces în care se manifestă, indirect, prin diferențialele divine, prezența generatoare a Fondului Anonim.”
Blaga reiterează ideea, – funciară pentru întreaga ontologie, din Metafizica Marelui Anonim – că numai printr-o întemeiere metafizică filosofică poate fi explicată Geneza Speciilor.
Metafizicianul Blaga scrie: „După cum am fundat, astfel, în termeni metafizici, originea speciilor, suntem în situația de a pune în lumină, și unele laturi mai speciale ale devenirii: prin evoluție, sau prin mutație. În procesele de integrare, se declară uneori, momente critice, unde, una și aceeași unitate formativă poate să fie, complementar întregită (și prin această reformată) cu două, sau mai multe serii de diferențiale foarte distincte, și aceasta deopotrivă de bine. Aceste momente coincid cu bifurcări posibile ale devenirii speciilor.
Procesul de integrare a diferențialelor nu se realizează pe temeiul unei perfecte potriviri între diferențiale, adică pe temeiul acelei potriviri, care există între diferențialele divine, ca segmente infinitezimale ale Totului divin.
Integrarea reală, cosmică, se face pe baza numai a unei « suficiente potriviri » între diferențiale (și aici intră ca factor prilejuitor și mediul, care, dacă nu determină în mod pozitiv, integrarea, are totuși darul de a o dezlănțui, de a o accepta sau de a o zădărnici). De aici, divergența direcțiilor pozitive, în unele momente critice ale procesului de integrare.
Dacă integrarea diferențialelor s-ar face, exclusiv, pe baza perfectei potriviri dintre el, atunci devenirea speciilor ar avea, desigur, un sens unic; atunci, nu s-ar produce decât specii, de crescândă complexitate, pe una și aceeași linie, ba, într-o asemenea ipoteză, n-ar exista decât o singură specie, și anume cea mai complexă, în care, prin integrare, ar fi dispărut toate cele anterioare.”
Blaga arată o discrepanță:
„Cum realitatea empirică este cu totul alta, trebuie să presupunem că integrarea diferențialelor se face întâmplător, și pe temeiul doar a unei « suficiente potriviri » între ele.”
Filosoful „Marelui Anonim” aduce și un alt argument ontologic: „În natură se întrebuințează, uneori, aceeași « unitate formativă », și același material structural, ca bază comună, a unor noi și multiple integrări divergente.
Pe această cale, se produc, prin ramificație, regnuri, clase, tipuri, specii, cu totul diferite, și mai simple și mai complexe, paralele, dar deosebite.”
Blaga face o captatio benevolentiae, impunând concederea: „Admițându-se odată că integrările se fac, în natură, după « principiul suficientei potriviri » între diferențiale, se lămurește de la sine, și un alt proces foarte frecvent: unități formative existente, foarte disparate ca structură, pot să fie, uneori, întregite, complementar, prin câteva diferențiale identice, sau similare.”
Continuând să utilizeze propria terminologie ontologică, Blaga spune mai departe: „Prezența unor organe foarte asemănătoare, a unor « izvoade » aproape identice, la specii extrem de diferite, justifică această ipoteză.”
Filosofic – recunoaște Blaga – „Sunt cazuri când analogia motivelor structurale, între două specii, nu poate fi deloc explicate prin filiațiune, sau prin ascendența lor comună.”
Blaga dă ca exemplu: „La unele moluște, s-a remarcat prezența unui ochi, de o structură și conformație complexă, foarte asemănătoare ochiului vertebratelor. Analogia de față nu e deloc susceptibilă de o explicație prin ascendența comună, căci la locul de confluență a liniilor filogenetice a moluștelor și a vertebratelor, suntem nevoiți – subliniază Blaga – să imaginăm niște ființe prea primare, ca să fi putut avea ochi atât de complecși. argumentul a fost formulat de Bergson, împotriva evoluționismului darwinian. Argumente de aceeași natură, ridicase împotriva darwinismului, mult înainte de Bergson, și un Edward von Hartmann.”
Apelând la știința paleontologiei, Blaga observa atent: „Se întâmplă ca foarte multe dintre aceste felurite specii, care alcătuiesc fauna unei epoci (geologice), să poarte izvoade particulare, cari împrumută unei însemnate părți a faunei, nu știm ce aer de familie. În acest caz, nu e totdeauna vorba despre o înrudire de sânge, între speciile cari manifestă astfel de asemănări. Edgar Dacqué, ciudatul naturalist german, s-a străduit să arate, cu multe exemple din domeniul paleontologiei, că există într-adevăr « analogii » biologice, care nu se pot explica prin înrudire.”
„Dacqué ne vorbește, pe temeiul unui material foarte bogat despre « identitatea de stil », pe care speciile animale o dobândesc într-o anumită epocă. Dacqué urmărește să pună în relief, cu materialul empiric adunat, o metafizică a « ideilor » în genul « fenomenelor originare » ale lui Goethe.”
Blaga declară semnificativ: „Suntem de acord cu Dacqué cât privește caracterizarea materialului, dar nu putem fi de acord cu metafizica « Ideilor » (!). În orice caz – subliniază filosoful român –, analogiile puse în lumină de Dacqué, refuză ipoteza explicativă a ascendenței comune (!). Fenomenul în chestiune vine însă, după părerea noastră, ca o dovadă mai mult că, uneori, « unitățile formative » (foarte disparate ca structură și complexitate) acceptă să li se integreze diferențiale « analoage ».
Diferențialele divine, fiind disponibile, o integrare de acest fel, se poate declara, deîndată ce mediul o încurajează, și de îndată ce « principiul suficientei potriviri » între diferențiale, o admite.”
Blaga își continuă raționamentul său filosofic, întemeindu-se pe știință: „Mai invocăm, în ordinea aceasta de idei, și mărturia unui alt fenomen: în epoci geologice cu totul diferite, apar specii care se aseamănă, printr-o mulțime de motive morfologice, dar în cadrul unor clase radical deosebite.”
Blaga dă exemplul asemănării dintre un rinocer și „unele specii sauriene, dintr-o străveche perioadă geologică”: Or, – insistă în argumente Blaga: „Numai un naiv ar putea să spună că astfel de asemănări sunt lipsite de orice semnificație. Desigur că printr-o pretinsă linie filogenetică comună, aceste asemănări nu pot să fie explicate (!) Nimic mai sigur, decât că rinocerul de astăzi, nu derivă din acea specie de reptile care ne-a reținut atenția.”
Blaga apreciază fundamental: „Fenomenele citate sunt, totuși, simptomele precise ale unei situații metafizice: ele dovedesc cu prisosință că există un fond transbiologic (s.n.T.G.) de « diferențiale » omniprezente în Univers, și susceptibile de a fi integrate unor unități formative foarte diferite, menite să dea specii total deosebite, dar posedând izvoade comune.”
Filosoful „Marelui Anonim” consideră că datele științifice confirmă deplin metafizica elaborată de el în Trilogia cosmologică: „Prezența unor izvoade similare la două specii foarte diferite, prezența acelorași izvoade la o mulțime de specii cu totul diferite, aparținând uneia și aceleiași epoci, analogiile izvodale între specii de clase radical distincte, aparținând unor diverse epoci geologice, iată fapte care pledează puternic în favoarea ipotezei noastre metafizice, despre un fond transbiologic de « diferențiale », pretutindeni disponibile, și care așteaptă doar împrejurările prielnice spre a intra în acțiune, în procesele de integrare ale cosmosului. Teoria entelehială, fie aristotelică, fie drieschiană, nu ne face nici un serviciu, în această privință, iar elanul vital e un factor atât de vag și de nearticulat, încât nu poate satisface decât exigențele lirice ale poeților.”
În sprijinul viziunii sale metafizice, Lucian Blaga aduce și alt argument științific: „În perspectiva metafizică expresă, multe lucruri văzute, până acum, într-un fel, apar dintr-o dată în altă lumină. Mai amintim un fenomen, căruia evoluționiștii i-au acordat un deosebit interes, prefăcându-l într-un indiciu cert al filogeniei (?).” Filosoful nostru acuză „pretinsa lege” biogenetică, după care « ontologia repetă filogenia »!?. „Pretinsa lege nu se sprijinește decât pe analogii de suprafață, astfel că nu putem să-i atribuim prestigiul unei adevărate legi cauzale. Aspectele invocate, aparent asemănătoare, ascund în dosul lor, procese absolut eterogene. Analogiile morfologice între fazele unui individ și fazele unei specii, trebuie să fie, de fapt, un fenomen secundar, căruia ar urma să i se dea, cu totul altă explicație, decât aceea implicit cuprinsă în legea biogenetică. Interesant e, de altfel, și vrednic de amintit, că analogiile morfologice, în chestiune, au fost mai întâi, reținute de biologi romantici, care nu erau deloc « evoluționiști ». Spre a se vedea, cât de periferiale sunt analogiile, și cât de greșită e interpretarea, ce li se dă prin legea bio-genetică, reamintim următoarele: ontologenia unui individ, are ca punct inițial o « unitate formativă ». Ontologia individului consistă în mai multe procese concomitente: unul, de înmulțire a unității formative, un al doilea, de stingere sau de demontare progresivă și ireversibilă a posibilităților formative ale acestor unități, și un al 3-lea proces, de organizare în macrostructuri a acestor unități (celelalte procese le putem trece cu vederea).”
Blaga decide în final: „Vasăzică, ontogenia nu purcede de la o « unitate formativă », de minimă « complexitate », similară aceleia a primei unități originare a vieții pe pământ, pentru ca să treacă la unități formative tot mai complexe, cum e cazul în orice salt, sau pas, înainte, în devenirea mutațională sau evolutivă a speciilor în cadrul filogeniei.”
Utilizând conceptele ontologiei „Marelui Anonim” despre cele două geneze, Blaga conchide cu temei real: „Procesul de bază secret, al evoluției speciei « om », consistă, după cum am arătat, într-o atare succesiune de « reforme transcendente » ale « unității formative », care devine tot mai complexă. Procesul ascuns, dar esențial al ontogeniei (demontarea ireversibilă, sistematică și cu totul specială, a posibilităților formative ale unităților, în vederea organizării individului) și procesul ascuns, dar esențial al evoluției speciilor (consistând într-o complicare succesivă a unității formative de bază a unei linii filogenetice) nu au nimic asemănător. Procesele sunt eterogene.”
Desigur, faptul că « individul-om » trece, în devenirea sa embriologică, printr-o fază, prezentând unele asemănări cu « peștele », și e foarte probabil, că și specia « om » a trecut printr-o fază reală de « pește ». „Asemănările de suprafață, ce se constată între ontologie și filogenie, – arată Blaga –, pot să fie, totuși, un simplu fenomen secundar, a cărui explicație nu va întârzia, dacă problema va fi astfel îndrumată decât a fost până aci. Redeschidem chestiunea, lăsând-o în grija biologilor.”
În finalul explicației, Blaga contestă valabilitatea teoretică a „așa zisei legi biogenetice”, apreciind corect: „S-a crezut și de astă dată, de împrejurarea unor analogii formale, între două serii de fenomene, pentru a se recurge la explicația seriei din urmă, prin asimilarea ei « esențială », cu seria dintâi.”
În finalul primei părți Diferențialele divine (1940) din Trilogia Cosmologiei, Lucian Blaga revine la metafizica Marelui Anonim, cu o nouă distincție ontologică: « Între Fondul anonim și individuațiune (pp 151-197) »

Lasă un răspuns