«

»

Maica Serafima Țăruș: Meditaţie pentru Săptămâna Patimilor

Două săptămâni la polul opus, şi totuşi legate inevitabil una de alta; una plină de lumină, soare, bucurie şi cealaltă încărcată cu multă suferinţă. Dacă Dumnezeul nostru a trecut prin toate acestea, e pentru a vedea noi care este calea sfinţeniei, şi că este şi pentru noi posibil să trecem prin marea suferinţă pentru a ajunge la biruinţă, la lumină, să devenim Lumină.
Duminica Floriilor, Mântuitorul este primit cu slavă, osanale, iubit, apreciat, promovat, cum am spune astăzi, ca numai la câteva zile, scara valorilor să se răstoarne, schimbare totală de atitudine şi nu cred că surprinde pe nimeni pentru că toţi am avut o mică , sau mare experienţă asemănătoare când oamenii te ridică până la al nouălea cer, ca tot ei să fie cei care, în cel mai scurt timp posibil să uite complet că acum câteva ore te-au apreciat, te-au promovat; să se nege pe sine în asemenea hal încât să nu mai recunoască idolul lor de ieri, să nu se mai recunoască pe sine, că ei sunt cei care te-au idolatrizat, ei au semnat pentru tine că, da, este bun, da, este apt pentru …, ca numai în câteva ore să se contrazică lamentabil, să constate că ei nu au echilibru interior, să declare sus şi tare, da, am fost un prost acum câteva ore vorbind de bine pe cutare, căci , gata, nu mai e bun, a devenit rău aşa dintr-o dată şi eu m-am înşelat în privinţa lui. Dar când m-am înşelat, ieri sau azi? Sau eu sunt într-o continuă înşelare, eu, cel care dau verdicte oamenilor, care îi înalţ, ca apoi să-i cobor până în adâncurile iadului? Oare cine e mai de plâns, eu sau condamnatul meu? Dacă eu, de ce nu mă plâng pe mine şi continui să plâng pe alţii?
Şi nu se termină aici minciuna de sine, mergem mai departe: de ce să recunoaştem acum că am greşit, de ce să punem stop şi să o luăm de la capăt? Mai dulce e minciuna decât a recunoaşte pentru sine că ai greşit, te-ai înşelat şi ce e mai greu, nespus de greu, e să ei atitudine, să te schimbi, să recunoşti celor de ieri că ai greşit, că ai condamnat pe nedrept. De aici începe urcuşul în jos, ca să nu spun alunecarea, pentru că a aluneca presupune a nu face nimic şi a te trezi jos, dar nu e aşa, este altceva aici. Aici ne străduim să cădem, facem eforturi să cădem ca la carte, să vadă toţi că am voit a cădea, că nu e nimic întâmplător. Dacă tot l-am vorbit de rău, de ce să recunosc că am greşit, când pot spune sus şi tare, da, a greşit, chiar dacă ştiu că nu e aşa. Dar ce vor spune ceilalţi, sus puşi, despre mine dacă recunosc că am greşit? Nu, mai bine merg mai departe cu minciuna, chiar faci exerciţii să-mi demonstrezi că X a greşit, şi ce rău a greşit, inacceptabil pentru el. Şi aşa te trezeşti că nici tu nu mai ştii care este adevărul? Sau ce e adevărat în tine, unde eşti tu, unde e cel nou, adică versiunea cea nouă a ta, totul e umbră, neclaritate: un lucru e sigur că tu acum te menţii pe o poziţie, şi nu oricare, ci cea cu care şi cei sus puşi sunt de acord, că dragul de aproapele a greşit grav, şi încă se mai poate agrava greşala lui, în funcţie de în ce parte bate vântul.
Acum să-l privim şi pe osânditul nostru, să vedem ce se petrece în sufletul lui. Ce se întâmplă oare? Ieri eram prietenul lor, mă iubeau, mă considerau al lor, chiar deosebit , cu harismă, se sfătuiau cu mine spunând că au încredere în părerea mea, ba chiar mă rugau să mijlocesc pentru ei; acum sunt acuzat, blamat, împroşcat cu priviri urâte, prietenii mă privesc ca nişte străini, ba se feresc să vorbească cu mine, de ce? Nu sunt ei oare prietenii de ieri? Nu ei mă lăudau, mă apreciau? Ceva este neclar, voi încerca să vorbesc cu un prieten să văd ce se petrece. Încerc să abordez un prieten, dar surpriză, se fereşte să vorbească cu mine, se uită suspicios şi fuge, scuzându-se, bineînţeles. Ce am greşit, ce am făcut rău şi eu nu ştiu? De ce nu-mi spune nimeni? Cred că întrebările nu mai au rost, totul e clar: ei consideră că am greşit, dar atât de mare văd greşeala mea, că mă condamnă pentru faptul că nu o văd, şi în concluzie cu un asemenea om nu trebuie să stai de vorbă că te compromiţi.
Ei bine, am rămas singur, singur cu explicaţiile mele, că nimeni nu vrea să le audă,ei deja le ştiu; de ce m-aş mai justifica, în faţa cui şi de ce? Încerc să îmi accept noua mea poziţie de oaie neagră, să mă mulţumesc cu prieteni doar pentru anumite situaţii, şi să aştept…, să aştept…, ca lumina să vină în mintea lor? Ca să vadă nevinovăţia mea? Dar oare mai au ei puterea discernământului, sau sunt doar duşi de val? Nu are importanţă, acum sunt oaia neagră şi gata, trebuie să-mi accept soarta. Dar prietena mea, prietenul meu cum au putut crede aşa ceva, cum de nu m-au întrebat şi pe mine? Dar oare şi fraţii mei au crezut, de ce au dispărut în ultimul timp? Dar părinţii mei, părintele meu spiritual, nici el nu mă cunoaşte? Crede şi el ce au spus alţii? Adică spovedania mea de ani de zile a fost o minciună şi acum a descoperit şi el adevărata mea faţă? Nu, nu, asta e prea mult pentru mine, simt că nu o pot duce; să rămâi dintr-o dată fără părinţi, fraţi, prieteni, fără nimeni? Dar sunt oameni în care ţi-ai pus încrederea, le-ai pus sufletul pe tavă, cum pot crede acum acele blasfemii? Cum de şi-au uitat rolul de părinte, de sfătuitor, şi pe loc au devenit şi ei acuzatorii tăi? Şi toţi aşteaptă de la mine tot ce e rău, ba chiar părintele mi-a spus că l-am făcut de ruşine, dar ce e ruşinos în viaţa mea? Faptul că nimeni nu mă înţelege, nimeni nu mă ascultă, nimeni nu are urechi şi inimă pentru mine? Se spune că prietenul la nevoie se cunoaşte, că părintele nu te părăseşte niciodată, orice ţi s-ar întâmpla; oare toate sunt basme, oare chiar nu mai am pe nimeni?
Se pare că da, acum eşti şi tu pe cruce, acum poţi înţelege şi tu Golgota, acum ai toate şansele să înviezi, să-ţi vii întru sine, şi să accepţi că pe lumea asta eşti doar tu şi Hristos cel răstignit şi înviat. Dacă accepţi răstignirea de bună voie, ai toate şansele să înviezi, să cunoşti starea de har, să-ţi cunoşti nimicnicia şi să accepţi ca Hristos să fie cel ce-ţi va conduce paşii de acum înainte. S-a văzut clar că, scara valorilor tale s-a răsturnat şi că puterea raţiunii tale s-a dovedit neputincioasă, că nimic nu mai e cum le vedeai tu, totul s-a întors cu susul în jos, şi totul s-a schimbat.
Nu e uşor, şi cel mai greu e să accepţi că tu, pe parcursul vieţii tale, ai fost şi izgonitor şi izgonit, la aceiaşi intensitate, le-ai trăit pe amândouă şi totuşi încă nu te-ai schimbat; poate nu cu mult timp în urmă ai fost cel care susţinea sus şi tare vinovăţia cuiva, fără drept la apărare, şi chiar credeai că ai dreptate, cei din jur te susţineau în convingerile tale, şi nu credeai că e ceva rău, doar vedeai aşa zisul adevăr; dar…, nu după mult timp, s-a inversat jocul de rol, ai devenit victimă, vinovat, cel fără de ruşine, cel mai rău, fără drept la replică,…şi toţi te-au părăsit…, da, pe tine, cel mare şi puternic de odinioară, pe tine cel cinstit de toţi, apreciat, lăudat, cuminte, fără de pată…. de ce? De ce există un circuit închis al evenimentelor în viaţa noastră? O repetiţie obositoare, am putea spune. Cum şi când greşim? Când suntem răstigniţi şi când răstignim? De ce le acceptăm pe ambele în viaţa noastră, chiar aşa nu putem avea atâta demnitate încât să fim ori răstigniţi, ori răstignitori?
Să trecem întâi prin săptămâna pătimirilor ca apoi să ne luminăm şi să pricepem că nu putem răstigni odată ce am fost răstigniţi, prea mai simţim încă durerea cuielor şi batjocura oamenilor că să putem să mai batjocorim vreodată în viaţa noastră, prea ne-a durut sufletul când toţi ne-au părăsit ca să mai putem şi noi părăsi pe alţii. Oare degeaba lacrimi? Oare degeaba sânge? Nimic, chiar nimic nu s-a schimbat în noi? Dar vin aducerile aminte ale Sfintelor Pătimiri, ca nu în zadar să fie Sacrificiul Suprem. Ce zic, aduceri aminte; an de an Mântuitorul se răstigneşte pentru noi, ca să putem învia alături de El.
S.M.

Lasă un răspuns