«

»

Anton Adămuţ: Povestea unui Banchet

Adamut_20x25

,Ziua de lucru” a grecului, a atenianului în speţă, în epoca clasică, începea odată cu răsăritul soarelui, iar prin “zi de lucru” înţeleg întruniri ale Adunării, întruniri ale tribunalelor  sau sărbători religioase, şi mă refer îndeosebi la cetăţenii Atenei.
Înainte de a pleca de acasă, “animalul social-politic” servea micul dejun (acratismós) – pâine de orz sau grâu muiată în vin neîndoit cu apă (ácratos). Dacă voia mai mult, adăuga măsline sau smochine. Mijlocul zilei presupunea o masă frugală (áriston), spre seară o gustare (hesperisma), iar după căderea nopţii era masa principală a zilei, de regulă cu invitaţi (déipnon). Homer defineşte omul ca fiind “cel care mănâncă făină”, încât baza alimentaţiei era dată de cereale (grâu, orz). Platon ne spune în Republica, 372b-d ce mâncau “republicanii” lui: “se vor hrăni măcinând făină din orz şi grâu; pe una o coc, pe cealaltă o frământă; aşază turte grozave şi pâini pe o rogojină sau pe frunze curate. Aşezaţi pe paturi de frunze aşternute cu iederă şi mirt, ei se vor ospăta, laolaltă cu copiii lor, vor bea vin”. Intervine Glaucon: “S-ar părea că îi faci pe aceşti oameni să mănânce fără mâncare gătită!”. Răspunde Socrate: “ei vor avea şi mâncare gătită, cu sare desigur, cu măsline, brânză şi ceapă; vor fierbe legume, făcând fierturi ţărăneşti. Le vom adăuga ca desert, smochine, boabe de năut, bob, iar mirt şi ghindă vor coace la  foc, bând cu măsură. Şi astfel, ducându-şi viaţa în pace şi bunătate, vor muri bătrâni” (dieta aceasta este una propusă de Platon în Republica, nu era specifică banchetelor, vreau să am doar o viziune de ansamblu, Platon nu prea mânca ce spunea!). Socrate, ca de obicei, laudă cumpătarea la mâncare şi băutură.
Felul obişnuit de mâncare este o plăcintă (máza) obţinută din făină de orz fermentată. Pâinea de grâu (ártos) era pentru cei înstăriţi de regulă, şi chiar pentru aceştia doar de sărbători. Ca alimente solide aveau legume, măsline, carne, peşte, fructe, dulciuri. Carnea era scumpă, porcul nu tocmai agreat, aristocraţii preferau pasăre, ied, oaie sau vânat. Omul de rând, alături de pâine, mânca peşte (creşterea preţului la sardele nemulţumea şi îngrijora pe cei săraci), ţiparul era scump, fructele de mare la îndemână, dar nu de tot. Un desert (trágema) completa masa (smochine, nuci, struguri, miere).Banchetul (sympósion) propriu-zis însemna “întrunire de băutori” şi avea două etape: întâi se mânca, apoi se bea, fireşte, demarcaţia nu este absolută. Numai bărbaţii participă la banchet (nici măcar Diotima nu este invitată altminteri decât onomastic şi anamnetic, ceea ce era deja mare lucru!), femeile doar servesc sau distrează pe participanţi în calitate de muzicante, dansatoare sau curtezane. Exista la Atena obiceiul ca membrii unui grup (hetairia) să se vadă pe rând, fiecare aducând partea lui de băutură şi de mâncare. Drept este că aşa ceva nu era un banchet ci un éranos. La banchet, gazda era suficient de înstărită ca să suporte singură întreaga corvoadă materială. Gazda invită, fără un motiv anume de obicei, invitaţii se descalţă, sclavii le spală picioarele, în sala banchetului mănâncă stând culcaţi şi aşezaţi într-un cot, câte doi-trei pe un pat, locul de onoare era lângă stăpânul casei, ce se serveşte este aşezat pe o măsuţă lângă pat pe farfurii sau în vase pentru băut. Symposionul propriu-zis este partea a doua care începe cu libaţii (se bea o gură de vin curat, se varsă câteva picături şi se invocă numele zeului, Dionysos în speţă, “divinitatea ea bună”). Se alege apoi “regele banchetului” (symposiarchos) al cărui rol este acela de a stabili proporţia de vin şi apă din cupe şi câte cupe de vin va bea fiecare. “După ce au mâncat, şi el şi ceilalţi meseni, făcură împreună libaţii, cântară în cinstea Zeului, săvârşiră după datină toate cele cuvenite şi se puseră pe băut”[1]. Alcibiade vine deja beat la întâlnire, pe deasupra şi neinvitat[2], rosteşte elogiul adus lui Socrate (un soi de in vino veritas), Socrate e cumpătat în mod paradoxal bând cât Alcibiade (un soi de contrareplică: sed in ebrietatis stupiditas), şi spun aceasta pentru că în Banchetul lui Xenofon Socrate are grijă să determine pe comeseni să bea cu moderaţie[3].
Homer a învăţat pe greci să mănânce şi să bea. Platon este în continuarea lui Homer din acest punct de vedere. Legile ne spun că omul este mai bine dispus după ce a băut, este mai sincer, mai liber, mai curajos. Vinul e prietenul omului doar dacă este supravegheat. Există o beţie uşoară, nevinovată, îngăduită (oinosis), există şi ebrietatea completă (methe), una a lui Socrate, cea dintâi, alta a lui Alcibiade, cea din urmă.
Foarte interesantă îmi pare o corespondenţă peste vreme între Socrate şi Kierkegaard. Elementul de legătură? Banchetul, desigur. Iată, pe foarte scurt, povestea unui benchetuitor trist.
lui Sören Kierkegaard este susţinut de cinci convivi. Unul dintre ei, “Tânărul”, “nu avea mai mult de douăzeci şi ceva de ani. Era înalt, subţire, brunet. Aerul meditativ, purtând pecetea unei sincerităţi încântătoare, în armonie cu blândeţea profundă, aproape feminină, şi cu transparenţa întregii lui fiinţe erau trăsăturile lui cele mai plăcute. Numai că uitai repede această frumuseţe fizică, în favoarea unei alte impresii pe care o lăsa; sau, mai bine zis, păstrai numai în minte chipul adolescentului care părea clădit numai din gândire”[4]. Ceilalţi patru erau Constantin Constantinus, organizatorul banchetului, Victor Eremita, Negustorul de Mode şi Johan Seducătorul. Vor să organizeze o petrecere sub condiţia “imediatului” (“tot ceea ce nu se face imediat porneşte de la Cel Rău”[5]), şi Victor Eremita prezintă condiţiile banchetului. Acestea sunt reduse, esenţial, la două:
– prima condiţie: “să nu existe femei printre participanţii la banchet […]. Numai arta greacă ştia în ce mod pot fi utile femeile; ea le adună în corul dansatoarelor. Întrucât rostul unui banchet este să se bea şi să se mănânce, femeia nu trebuie să fie admisă, fiindcă, în aceste privinţe, ea nu poate da satisfacţie totală”;

– a doua condiţie: “să fie supraabundenţă de tot ceea ce se poate imagina la un banchet”.

Constantin Constantinus invită pe ceilalţi patru la un banchet aşezat sub deviza in vino veritas, “pentru că fiecare era invitat nu doar la o simplă conversaţie ci şi să ţină un mic discurs”. Locul? E în afara cetăţii, “la câteva mile de Copenhaga”. Timpul? La “lăsatul serii”. Toate bune şi frumoase, se adună convivii şi Constantin Constantinus propune ca “la sfârşitul banchetului fiecare să ţină un discurs, din care să fie interzise vorbele de prisos. În acest scop, stabileşte două condiţii: întâi, să se aştepte sfârşitul mesei şi, doi, nimeni să nu-şi înceapă discursul decât după ce va fi băut destul ca să simtă efectul vinului”[6]. Tema discursurilor? Dragostea şi relaţia dintre bărbat şi femeie.
Se văd deja asemănări şi deosebiri faţă cu Banchetul lui Platon. Se aseamănă tema, timpul, nu şi locul, la Kierkegaard cuvântul cel dintâi revine Tânărului, la Platon, Alcibiade are cuvântul cel din urmă. Apoi, dragostea este, la danez, între neasemănători nu între asemănători şi, semnificativ, precizarea o face de la început chiar Tânărul: “Prin dragoste înţeleg relaţiile dintre bărbat şi femeie; nu am în vedere Erosul în sens grec, căruia Platon i-a făcut un elogiu atât de frumos. La Platon, într-adevăr, gândul de a iubi femeia este ceva atât de îndepărtat, încât n-a făcut decât aluzie la el, în treacăt”, iar când Tânărul îşi încheie discursul, “era parcă mai frumos decât înainte de banchet”.
Şi, aidoma scenariului platonician, doar că în alt registru, după ce Tânărul încheie, Johan Seducătorul “vru să ridice imediat obiecţii, dar fu întrerupt de Constantin, care-l preveni că nu se fac discuţii şi că, pentru moment, nu se ţin decât discursuri”[7]. Constantin, pe urmă, în propriul discurs, aruncă punţi: “Imaginaţi-vă o scenă cu Socrate surprinzând-o pe Xantipa in flagranti (ar fi contrar gândirii lui să-l imaginezi preocupat de fidelitatea soţiei sale ori chiar spionând-o), […]. Dacă Socrate a fost un soţ înşelat sau nu, iată un gând lipsit de sens”.
Urmează Victor Eremita: femeia e plină de contradicţii dar, cu toate acestea, “omagiile de care ea se bucură, care-i revin de drept, ca femeie – favoare pe care n-o împarte cu bărbatul – ajung pentru a arăta absur­ditatea situaţiei ei”. Dincolo de aceasta însă, “femeia dispune de o deschidere a posibilului incredibilă, pe care nu o are niciun bărbat”. Concluzia lui Victor Eremita: “nu se pot stabili niciun fel de relaţii pozitive cu femeia”. Onoarea femeii “îl poate împinge pe bărbat în braţele infinitului”[8] prin acţiunea ei negativă.
Convivul patru, Negustorul de Mode, se mulţumeşte să comenteze o întâmplare: “Se spune că într-o zi, Diogene a fost şocat de o femeie care se ruga zeilor dintr-o poziţie cam incomodă. Nu-mi amintesc dacă înţeleptul a tulburat-o pentru a-i atrage atenţia că n-ar fi bine ca zeii să-i vadă poponeaţa goală tocmai când se roagă lor. Dar, pe cinstea mea, dacă eu i-aş fi spus, în genunchi, frumoasei graţii vorbele: «Pliurile rochiei Graţiei Voastre nu sunt tocmai la modă!», fiţi siguri c-ar fi suferit incomparabil mai mult din pricina acestei ofense decât de presupusa ofensă adusă zeilor. Vai de nefericitul care nu înţelege acest lucru!”[9].
În fine, Johan Seducătorul închide cercul, măcar că nu într-un fel monastic. Dimpotrivă: “eu venerez femeia mai mult decât un soţ”, şi conchide: “Pentru bărbat există un singur Esenţial! Pentru femeie, Accidentalul este esenţial, de unde inepuizabila ei diversitate. Domnia ei asupra bărbatului durează puţin, durerea despărţirii este repede uitată, iar eu parcă n-o simt deloc văzând că o nouă splendoare mi se oferă îndată. Sigur că-mi dau seama că mai târziu ea va arăta ca o urâţenie, dar un seducător nu vede niciodată femeia sub acest aspect”.
Apoi se ridică toţi de la masă, sparg într-o plăcere imperială pocalele de zidul din spatele lor şi, în răcoarea dimineţii, fac câţiva paşi prin pădure. Sub un umbrar, într-un pavilion, asesorul Wilhelm şi soţia lui consumă taina matrimoniului aidoma unui cuplu clasic, căci “amanţii n-ar avea acelaşi comportament”. Cei doi pleacă, pavilionul rămâne pustiu. “Nemaiavând ce spiona, batalionul de ocupaţie străin se retrase fără captură”[10] fără ca vreunul dintre ei, dintre cercetaşi, să fi fost satisfăcut de rezultatul cercetării.
De atunci, se pare, şi din nefericire, banchetele se ţin “cu uşile închise”.

1.Platon, Banchetul, 176a.
2.Ibidem, 212e-213a.
3.Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Complexul editorial « Basarabia », Chişinău, 1991, pp.152-166.
4.Sören Kierkegaard, Banchetul, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1997, pp. 35-36.
5.Ibidem, p. 38.
6.Ibidem, pp. 39, 40, 42, 47.
7.Ibidem, pp. 51, 67.
8.Ibidem, pp. 71-72, 79, 87, 88.
9.Ibidem, pp. 96-97.
10.Ibidem, pp. 105, 113, 116, 119

Lasă un răspuns