«

»

Victor Lozinschi: Un copil descoperă lumea din jur

victor.Lozinschi

Deși acţiunea de cunoaștere a început la Orhei și Chișinău, primele amintiri mă poartă cu gândul cu mulţi ani în urmă, când abia începeam cu ochii miraţi să descopăr lumea.
Transferaţi la Roman, părinţii mei s-au adaptat rapid la slujba de dascăli în învăţământ. Pe tata colegii de la Școala Normală l-au agreat de la început, iar pe mama,colegele de la Școala primară de fete Nr. 1 au primit-o cu braţele deschise într-o atmosferă prietenească. Bineînţeles că și părinţii mei erau amabili și prietenoși cu toată lumea. Locuiam pe strada Bogdan Dragoș într-o căsuţă care există și acum vizavi de noua catedrală modernă catolică. Pe atunci acolo erau case cu grădini mari.
Aveam abia cinci ani când tot ce era în jurul meu mă atrăgea, îmi trezea curiozitatea și mă copleșea stârnind în mintea mea fragedă întrebări la care vroiam să dezleg singur răspunsul. Lumea îmi părea pe atunci un vis minunat viu și atrăgător colorat.
Încetul cu încetul, tainele din jur se lămureau și locuinţa nu mai ridica probleme. Îmi erau familiare antretul, camerele și bucătăria cu plita și cuptorul unde mama ne alunga pe mine și pe fratele meu mai mic, din motive de precauţie. Îmi plăceau lustrele cu becurile electrice și contorul din antret șl-mi amintesc de scurt-circuitele electrice care ne lăsau uneori în întuneric. Ele se produceau la contorul casei și uneori la stâlpul din stradă, unde trebuia să vină electricianul Frunză de la uzină, se urca pe o scară lungă și punea o nouă siguranţă. Mi-au rămas întipărite în minte grădina și curtea care constituiau locul nostru preferat de joacă, cu cișmeaua la care vara ne jucam stropindu-ne, spre supărarea mamei.
Nostalgic privesc acum fotografia făcută în curtea casei, în care se vede cum, în plină vară, la o masă sub un copac tata și mama stau în jilţuri de paie, iar noi, copiii pe scăunele mici, tot de paie, iar sub masă se vede o minge mare…Tata avea atunci 35 de ani, mama 31, eu aveam cinci ani, iar fratele meu trei ani și jumătate. O, tempora!…
Părinţii mei, naturaliști fiind, îmi atrăgeau atenţia de a privi plantele și animalele. Vieţuitoarele de tot felul mă fascinau prin vitalitate, colorit și comportament și-mi plăcea să urmăresc gâzele care se strecurau printre firele de iarbă, sau se căţărau pe tulpina copacilor. Ușa deschisă a magaziei cu interiorul ei întunecat, avea sus într-un colţ o pânză de păianjen, la care m-am uitat cu atenţie până când, spre uimirea mea a început să se miște cu putere, se prinsese o muscă. Și atunci dintr-un colţ nevăzut s-a precipitat „un monstru” cu un abdomen ca o biluţă și cu multe picioare păroase. Și priveam cu ochii mari cum cu mișcări repezi păianjenul își înfășura victima, cu care apoi s-a refugiat din nou la adăpost, lăsând pânza ruptă. M-am îndepărtat de ușa magaziei, gândindu-mă că cine știe ce monștri s-or mai fi ascunzând în întunericul ei… O atracţie fascinantă era portiţa care dădea în stradă și pe care era interzis să o depășim. Strada mă atrăgea din ce în ce mai mult, cu forfota din zilele de lucru, dar mai ales cu foiala de oameni și căruţe din zilele de târg. Cu tata și mama mergeam uneori la oborul de vite, care era acolo unde s-a construit fabrica de tricotaje „Smirodava” și priveam vânzarea și cumpărarea vitelor, activitate care prezenta interes.De sărbători lumea era mai împestriţată, cu haine deosebite, iar noi priveam cu admiraţie ţăranii îmbrăcaţi în haine tradiţionale. Primăvara zăpada abundentă se topea, soarele cald făcea ca pe rigole să curgă năvalnic pârâiașele în care se oglindeau cu sclipiri strălucitoare razele, iar strada căpăta un aspect deosebit. Cunoșteam toţi vecinii. Gard în gard cu noi spre oraș era curtea și casa cârciumarului Pajinschi, iar la cârciumă era un permanent du-te vino și se perindau fel de fel de oameni. La câteva căsuţe spre abator era o străduţă care ducea la apa Moldovei și, pe un delușor, era o casă impozantă care străjuia împreună cu acareturile ei uliţa plină de colb. Acolo locuia familia Rezuș, care avea un băiat Sandu elev la Școala Normală de băieţi din Roman, și o fată Aneta. Pentru mine și pentru fratele meu, vârstnicii Rezuș erau ca niște bunici blânzi și iubitori, harnici și pricepuţi. Bunicul Rezuș avea un atelier de produs oale și străchini, cunoscut de multă lume.
Îmi plăcea mult să privesc cum pe roata olarului, pusă în mișcare cu piciorul, era o mică platformă unde mâinile pricepute scoteau dintr-un boţ de argilă umezit din când în când și modelat cu iscusinţă, rezultau diverse obiecte: străchini, ulcele și chiar ulcioare. Acestea erau puse pe scânduri la uscat, la soare. Priveam cu mult interes minunăţiile acestea vopsite în diferite culori ce străluceau la soare. Îndemânarea și priceperea erau dublate de artă. Noi fraţii eram prea mici ca să ne jucăm cu Sandu și Aneta. Într-o zi fierbinte de vară, când tata și mama trebuiau să plece la București, ne-au lăsat la familia Rezuș pentru patru zile. Reţin cu plăcere cum doamna Rezuș ne făcea în fiecare zi baie călduţă cu frunze de nuc într-un hârdău mare. Bunica avea mania spălatului și „tratamentul” plăcut și răcoritor se făcea zilnic. La întoarcerea părinţilor le-am povestit cu lux de amănunte cât de frumos am fost trataţi.
Un moment emoţionant a fost înscrierea mea la grădiniţa de copii. Prima dată, la deschidere m-au însoţit părinţii mei, dar după aceea mergeam și mă întorceam singur de la capătul străzii Bogdan Dragoș, lângă abator tocmai la grădiniţa de copii „Episcop Teodosie” de pe strada Macarovici, acum Dobrogeanu-Gherea. Activitatea la grădiniţă era variată: joacă, dansuri, cântece, toate erau pentru mine noi și extrem de plăcute. Încă de la început am fost vrăjit de frumuseţea doamnei Ortansa Frumușanu și de modul atrăgător în care știa să se apropie de noi, copiii. Aveam mulţi colegi de vârsta mea, printre care se numără Ileana Ignat, Pucu Basacopol și alţii cu care am fost și mai târziu colegi de școala primară sau la liceu. Când mă întorceam de la grădiniţă și castanele coapte cădeau pe jos, îmi umpleam buzunarele cu acele sfere lucioase, cafenii, cu pată albicioasă, care mi-au plăcut totdeauna, și pe care și astăzi le privesc cu încântare și cu duioșie, căci îmi amintesc de copilăria fericită și lipsită de griji.
Cel mai important eveniment pe care l-am trăit pe strada Bogdan Dragoș este deplasarea armatei române la manevrele regale desfășurate la Gâdinţi. Un puhoi de armată a trecut ore în șir pe lângă locuinţa noastră: infanteriști echipaţi cu puști și raniţe, cavaleriști pe cai bine hrăniţi, artileriști pe chesoanele tunurilor, fel de fel de vehicule militare. Eu și cu fratele meu, căţăraţi pe portiţă am fost profund impresionaţi de feţele obosite și transpirate ale ostașilor care mărșăluiau grăbit, fără încetare. Am văzut fel de fel de situaţii, prăfuiţi, însetaţi, bucătăria mobilă a regimentului, bagaje, nutreţ etc. Temele de strategie și tactică militară se desfășurau pe dealurile de la Gâdinţi. Regala Carol al II-lea cu suita lui și ofiţerii superiori urmăreau simularea luptelor. După două sau trei zile, puhoiul de armată s-a întors dinspre Gâdinţi îndreptându-se spre gară și la unităţile lor. Scena cu deplasarea coloanelor de soldaţi pentru manevre m-a impresionat puternic la vârsta pe care o aveam.

Lasă un răspuns