«

»

Cristina Temu, aspecte de limbaj și stil, în romanul Celesta

(o poveste de dragoste) de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu

Motto: „Ce rost ar fi avut să ne imaginăm situații și mai complicate decât cea în care ne aflam? Nu i-am răspuns, fiindcă… nu exista, cu adevărat, o asemenea posibilitate într-un trecut, în care ipoteza lui nu se potrivea realității.” (Celesta, p. 26)

Perspectiva de raportare la textul scris este cea a naratorului implicat. Autoarea îşi alcătuieşte cartea, în cele mai mici detalii, în cunoştinţă de cauză, cu ştiinţa textualizării şi cu certitudinea verosimilităţii, creând o lume ficţională foarte apropiată, până la confuzie, de cea reală. De aceea, sinceritatea creatorului este uluitor de aproape de cea a personajului: ,,Din obișnuința mea veche de a-mi oferi singură iubirea, pe care altcineva nu mi-o dădea, mă simțeam datoare să am grijă de mine, să nu mă expun, mai mult decât pot îndura, la suferințe inutile! (Ibidem, p.29).”

Romanul are o structură sintactică bogată, amplă, o frazare originală, în concordanţă cu complexitatea ideilor pe care le cuprinde. Precum în celelalte romane, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu nu se abate de la principiul unei cooperări pragmatice cu cititorul, respectând maximele comunicării, în sensul încetăţenit în pragmatică. Detalierea şi claritatea fac ca mesajul bine organizat, cuprins în propoziții numeroase și încărcate de sens, să ajungă exact la destinatarul său, cititorul abstract.

Focalizarea internă a naratorului-personaj determină o selecţie a mărcilor subiectivităţii la nivel lexical: eu, părerea mea, ca mine, al meu, trupul meu, fața mea etc., autoarea alegând să redea autenticitatea evenimentelor narate, să creeze impresia că toate faptele prezentate sunt desprinse din sfera realității. Nu este exclusă, în egală măsură, presupoziția ca faptele descrise în roman să coincidă cu împrejurările la care autoarea însăși a avut ocazia să participe, cu adevărat, cândva. Pe de altă parte, calitatea textului ne obligă să ne îndepărtăm de regulile ,,paginii autobiografice” şi să recunoaştem în compoziţia sa elementele unei creaţii literare autentice.

Intitulată, sugestiv, Celesta (O poveste de dragoste), opera Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu ni se recomandă, prin subtitlu, ca roman clasic, de dragoste. Fondul este contrabalansat însă de forma scrierii, prin inserții stilistice moderne, prin individualizarea limbajului artistic, prin expansiunea simbolică.

Scrierea pornește de la premisele construcției unor personaje dintr-un roman anterior, semnat de aceeași autoare. Mai exact, este vorba despre primul său roman, Punctul interior, apărut, în anul 2010, la Editura Excelsior Art, Timișoara. Corina și Tudor erau acolo personajele pe baza cărora firul narativ al evenimentelor prindea contur. În expoziţiune, se trimite la ei, întrucât reprezintă contrapunctul cuplului Arina-Teodoru, protagoniștii romanului Celesta: „Scriind romanul Punctul interior, voiam neapărat să-i mai dau o șansă Corinei. Singurătatea e insuportabilă.” (Ibidem, p. 11-12)

După cum reiese din acest roman, limbajul utilizat este unul ce vizează cotidianul, expresia este naturală, directă, ușor de descifrat de către orice lector. Pe alocuri, însă, apar asocieri cu iz metaforic: din miezul ființei, clipă scânteietoare, la căderea nopții, suflet cald, feedback de lumini etc., sau jocuri de cuvinte cu rol structural: de colo-colo, de iubit ca de iubit, cum-necum, hodoronc-tronc etc.

Fiecare capitol al cărții poartă un titlu metaforizat (ex.: Linia în aer – metaforă a amintirilor; Hasta la muerte – metafora jurământului de dragoste; Raza de soare – trimiterea metaforică la numele pisicii, Ray; Somnul alb – metaforă a morții acceptate etc.), ales tocmai pentru a sublinia ideea centrală. Autoarea se folosește de semnificația unor cuvinte uzuale, precum rază, somn sau linie, frecvente în vorbirea de zi cu zi, dar relevante din punct de vedere semiotic, pentru a reda stări sufleteşti sau pentru a creiona evenimente-reper dintr-un trecut plin de semnificaţii. De la construcţia metaforelor, până la integrarea lor în cadrul narațiunii, de-a lungului romanului, prozatoarea mizează mai ales pe potrivirea termenilor componenți, atunci când vine vorba de o expresie, sau de o trimitere la planul conotativ al cuvintelor.

Metafora joacă un rol esenţial în operele Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu și pare că direcţionează întreg conținutul cărților într-o sferă proprie de interpretare a lumii. După cum se evidențiază până și în scrierile lui Umberto Eco, autorul unei lucrări este cel căruia i se cuvine să-și proiecteze propriul univers metaforic, atunci când vine vorba de propria-i creație, însă, totodată, receptorul textului este cel ce va trebui să-i deslușească interpretarea. Cu toate acestea, există bineînțeles posibilitatea de a se ajunge la o inaccesibilitate, dincolo de planul textului, în cazul în care conținutul metaforic nu a fost perceput la nivelul la care fusese conceput inițial de către autorul său. Totodată, creatorul textului este singurul în măsură de a-și proiecta un plan al metaforei în cazul operei, lăsând totuși posibilitatea nemărginită a lectorilor săi, de a interpreta și de a manifesta păreri diverse, dacă nu, chiar diferite de cele ale autorului însuși. (Umberto Eco, Limitele interpretării, Traducere de Ștefania Mincu și Daniela Crăciun, București, Ed. Polirom, 2016, p. 143.)

În acest context, după cum subliniase şi Mirela-Ioana Borchin în alte scrieri ale sale în proză, dar nu numai, metafora se interpretează doar în contextul în care a plasat-o creatorul ei. Acelaşi lucru se poate afirma despre metaforele pe care le aduce la suprafaţa unităţilor textuale, dar şi despre anumite acțiuni sau dialoguri, descrise în roman ca fapte ce trebuie înţelese din perspectivă conotativă.

În cazul Celestei, nu se știe, cu exactitate, unde se termină realitatea (care garantează autenticitatea textului) și unde începe planul ficțiunii literare. Pentru o posibilă elucidare, după cum se precizează și în paginile volumului Simonei Constantinovici, Spațiul dintre cuvinte (Polifonii stilistice), pentru orice tip de lector, funcția stilistică a limbajului este primordială, atunci când vine vorba despre accesarea mesajului pe care îl poartă: ,,prin această funcție, limba poate deveni artă.” (Simona Constantinovici, Spațiul dintre cuvinte. Polifonii stilistice, Timișoara, Ed. Universității de Vest, 2006, p. 15.)

Cu toate acestea, literatura, în general, este doar ficțiune și nimic mai mult.

Vom observa, în rândurile ce urmează, maniera de creaţie a autoarei, actualizarea funcţiei stilistice, care transformă textul în operă literară, chiar dacă egoul auctorial este călăuzitor în „spaţiul dintre cuvinte” al Celestei, aşa cum era şi în Punctul interior, conform propriei destăinuiri: „Nu mă voi întoarce în timp. Dar, voi spune răspicat: <>, parafrazând un alt celebru scriitor francez”. (Celesta, p. 12)

Arina se bucura de fiecare gest, cuvânt, imbold venit din partea alesului său, Teodoru, căruia, încă de la început, îi admiră devotamentul din dragoste. La vremea aceea însă, inima lui îi aparținea EI, celei căreia îi jurase iubire veșnică, din clipa în care își uniseră destinele. EA este creionată drept imagine-simbol în cadrul cărții. Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu face nenumărate referiri la trăsăturile și importanța acestui personaj, absent practic din acțiunile romanului, dar adus în lumină prin intermediul amintirilor, al confesiunilor, redate atent, în pasaje descriptive, cu rol constructiv, printr-un lexic din care ies în relief adjectivele: ,,Am înțeles, cu timpul, că EA nu va fi niciodată uitată. Nici de Teodoru, nici de cei ce i-au văzut jumătate de secol împreună. Că eu îi voi fi întotdeauna juxtapusă EI.” (Ibidem, p. 31). Datorită acestui personaj, cartea poate fi reinterpretată din numeroase puncte de vedere. Pe de o parte, poate reprezenta intenția de confesare a unor trăiri involuntare, atunci când vine vorba de conturarea poveștii de dragoste dintre Teodoru și Arina, iar, pe de alta, drept un parcurs lent, dar cuprinzător, pe tema morții.

Prin evocarea tuturor amintirilor cu privire la EA (fața EI, umbra EI, amintirea EI, urna EI etc.), se poate ajunge la constatarea că unul dintre planurile operei vizează întocmai evoluția personajului-simbol prezent aici (Olimpia-Octavia) și felul în care rememorarea tuturor trăsăturilor sale, obsedante, de altfel, la nivel creator, influențează legătura afectivă dintre Arina şi Teodoru. Se poate ajunge, totodată, la supoziţia că perspectiva autoarei, degajată din felul în care a dat substanţă şi specificitate acestui personaj, absent propriu-zis de la acțiunile romanului, dar prezent în conștiința personajelor, este cea de aderenţă la mitul strigoiului, cu o apreciabilă tradiţie în cultura populară a românilor, ca şi în literatura cultă, mit fundamental în Punctul interior. Se regăsesc, în egală măsură, și alte simboluri reprezentative pentru conținutul de idei al cărții, dintre care unele sunt create de autoare, precum etajul al IV-lea, liftul, altele adaugă sensuri noi unor vaste cultureme, precum Scripturile, mormintele etc.

Teodoru ajunge, practic, să o cunoască pe Arina, în conjunctura unui eveniment de factură scriitoricească. Schimbul de replici al personajelor, la rememorarea acelei lansări simbolice, este unul firesc, transgresiv, care nu necesită vreo capacitate de descifrare înaltă, ci se înscrie logic în derularea poveştii, presupunând doar o trecere de la un subiect la altul:

„– Nici nu m-ai salutat, deși stăteam lângă tine. Eram contrariată!…” (Ibidem, p. 26) îşi aminteşte protagonista, în timp ce Teodoru, scuzându-se, îi răspunde:

„– Atunci era și EA, cu toată ființa sa, în aceeași încăpere cu noi… Poate că de aceea, nu se făcea să-ți… Oare de ce nu te-am salutat? Cum de nu te-am salutat? Tocmai eu, care spun <> tuturor doamnelor!?…” (Ibidem)

În structura dialogurilor dintre Arina și Teodoru, se remarcă tendinţa autoarei de a utiliza atât exclamaţii, cât și interogații retorice, care reflectă o stare tensionată, vie, o implicare sufletească adâncă, totală, în comunicarea directă.

Încadrat într-un registru stilistic colocvial/familiar și detașat (ex.: ,,Adică, ar fi Emilia mândră să te vadă cu analfabeta sapă în spate și pe mine, cocoșat de gentoiul tău?… Cred că are 10 kg!…” – Ibidem, p. 104), limbajul personajelor se pliază pe linia narativă, concepută în așa fel încât, pe baza amintirilor și a destăinuirilor celor doi protagoniști, să se rememoreze traseul lor comun. Se poate observa faptul că unităţile lexicale utilizate provin din cadrul mai multor registre verbale, părând a trece de pe scena vieţii în cadrul operei. Astfel, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu utilizează în configurarea poveştii sale atât termeni colocviali (ăsta, asta, aia etc.) sau regionalisme (mumă-ta, morminți, ge-al lui, geloc etc.), cât și termeni religioși (Yehova, altar, divinitate etc.) și neologici (imbatabil, precedent, dizarmonie, incurabil etc.). Rolul regionalismelor este remarcabil, deoarece atestă apartenența autoarei la regiunea vestică a țării (morminți, geloc, mumă-ta, Cimíș etc.).

Nelipsite sunt și proverbele românești: ,,Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă…!”(Ibidem, p. 107) sau chiar aforismele preluate din engleză: ,,Faith, hope and love. But the greatest of these is love” (Ibidem, p. 71), sau din franceză: ,,Les bons comptes font les bons amis…” (Ibidem, p. 74).

Sunt prezentate, la nivelul figurilor de stil (epitete: surâs binevoitor, bunătate nemărginită, atingere duioasă, gând întunecat; inversiuni: neobositele-i buze, nevăzute mâini; enumerații: gesturi, cuvinte, reacții; comparații: ca nimeni altul, galbenă ca lutul, ca o rază de soare etc.) și al altor mijloacelor de redare artistică, toate trăirile personajelor, resimțite sau intuite, într-o manieră tipică autoarei cărții. Stilul pe care îl abordează pentru redarea nuanțelor unui sentiment nu este unul rigid, finit în ceea ce privește transmiterea concretă a informațiilor. Mai degrabă, naratoarea lasă la latitudinea lectorilor săi libertatea de percepţie şi de interpretare a impresiilor, în receptarea textului.

Au loc, de asemenea, reveniri și în timp, şi în spaţiu: „În acea zi de luni m-a așteptat, deci, până la 12 fix, în casa scărilor, în dreptul liftului. Am tresărit.” (Ibidem, p. 13) De aici, în mod evident, se conturează o poveste de dragoste. De la prima informaţie până în finalul cărţii, comunicarea fluentă, neîntreruptă, precisă și alternativă dintre interlocutori este trăsătura cea mai pregnantă a cuplului de scriitori Arina-Teodoru.

Celesta (O poveste de dragoste) își propune să reconstituie evoluţia unui cuplu. Odată ce inspirația, cât și plasarea în context literar a unor fapte mai mult sau mai puţin reale din viața autoarei prind concreteţe, lăsându-se astfel dezvăluite în mod treptat, paginile cărţii încep să se adune până la dimensiunile unui roman, care poartă un titlu revelator: Celesta. Nu știm cu exactitate cui îi este atribuit calificativul acesta și nici dacă are drept scop elucidarea unui anumit aspect din roman. Cert este că, din punct de vedere conotativ, termenul ar putea face o trecere spre ,,cosmos” sau ,,infinit” în plan sentimental, într-o viziune metaforică. Faptele relatate sunt recognoscibile, în ceea ce privește poziția profesională, sau chiar stilul de viață al autoarei. Consemnările, dublate de măiestrie, se încadrează cu succes într-un roman de tip autobiografic. Totodată, în sfera trăsăturilor moderne ale acestuia, se pot include abordările originale ale unor teme străvechi (ex.: viața, moartea, dragostea, credinţa religioasă etc.), dar și motivele adiacente, regăsite de-a lungul fiecărui capitol, precum realitatea cotidiană, identitatea, orașul, societatea, legăturile profesionale etc., astfel încât discursul narativ joacă un rol mediator între participanții la acțiune. Nu este exclusă fragmentarea acestuia, cu un ton modern și dezinvolt, care nu oboseşte: ,,Ai realizat când ne-am întâlnit, în subconștient, prima oară… Atunci, demult, când ne creșteau aceiași oameni…” (Ibidem, p. 108)

În concepția lui Umberto Eco, enunțată în Limitele interpretării, capitolul Intentio operis vs intentio auctoris, interpretarea este un proces teoretic infinit în ceea ce privește tehnica de analiză a exprimării, iar procedeul ales rămâne, în general, o opţiune a celui care interpretretează datele, cunoscute în prealabil: ,,… autorul știe că el va fi interpretat nu după intențiile sale, ci după o complicată strategie de interacțiuni care-i implică și pe cititori, împreună cu competența lor în privința limbii.” (Umberto Eco, op. cit., p. 105) Acest aspect caracterizează şi opera Mirelei-Ioana Bochin-Dorcescu, care, în numeroase fragmente, adaugă artificii compoziționale, sensuri implicite, creând un orizont deschis presupozițiilor, unor variate iniţiative sau posibilităţi interpretative.

Apărută la Editura Mirton (Timișoara, 2018), cartea Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu este alcătuită dintr-o perspectivă subiectivă, deoarece, la o amănunțită cercetare, constatăm că faptele relatate fac parte, cu precădere, din realitatea imediată, reflectând evenimente recente din existenţa autoarei. Datorită destăinuirilor și experiențelor atribuite protagonistei, opera poate fi comparată cu o serie de consemnări de jurnal, diferite din punctul de vedere al structurării lor și al așezării în pagină, dar asemănătoare graţie momentelor și reperelor naratologice exacte, plasate în timp și spațiu.

„Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, și m-a întrebat: Doamna profesoară, cum vorbiți dumneavoastră cu soțul…?” (Celesta, p. 7) De la această mărturisire, Arina se îndreaptă cu certitudine spre o traiectorie exactă și conștientizează, hotărându-se să-i răspundă studentei, faptul că anumite întâmplări nu erau arbitrare, ci menite ei. Maniera de abordare nu pare dificilă, însă prezintă însemnele unei fraze atent alcătuite, căreia nu-i lipsesc, după cum se observă, enumerațiile, incidenţele, segmentările subiective, dar nici propozițiile interogative, aferente redării unui zbucium sufletesc. Unele fraze prezintă un final deschis, tocmai în scopul de a lăsa deznodământul la alegerea lectorului, de a capta atenția și de a menține suspansul. La nivel structural, discursul narativ are continuitate. Există numeroase conexiuni logice care asigură fluenţa conținuturilor și coerenţa acțiunii.

Scrisă la persoana I și alcătuită din zece capitole, opera epică se raliază, tipologic, la romanul modern. Se identifică aici și o gamă de neologisme, utilizate pentru actualizarea unor stări și sentimente, precum stupefiată, paradoxal, instinctiv, bizar, inefabil, subconștient, indestructibil, metafizic etc. Toate acestea aduc romanul în momentul prezent, chiar dacă nu este scris în manieră postmodernă. Nu este de mirare că expresivitatea imaginilor artistice este o dominantă a romanului, pentru că formaţia intelectuală o determină pe Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu să mizeze pe enunţare, pe dirijarea cuvintelor şi a structurilor sintactice spre noi sensuri și spre lecţiuni duble sau triple în contextele în care apar.

În primul capitol, autoarea romanului dezbate, pe seama comunicării dintre personaje, ideea încercării de regăsire a sinelui, astfel că Pe mine mă caut nu este doar un simplu titlu, ci și o continuare a mesajului romanului de debut, cu final deschis (Punctul interior, Timișoara, Ed. Excelsior Art, 2010). Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu alternează propoziții simple cu propoziţii dezvoltate, combinându-le cu naturaleţe în scopul obținerii unor efecte, mai mult sau mai puțin motivate de semantica textuală (ex.: ,,La noi a fost coup de foudre. Efectele lui au mai întârziat puțin – de fapt, incredibil de puțin – din pricina unor prejudecăți” (Ibidem, p. 144).

Linia în aer se intitulează cel de-al II-lea capitol al cărții, care valorifică, în mod evident, conjuncturile pe baza cărora Arina și Teodoru ajung să se cunoască și să devină tot mai apropiați. Nu se știe cu certitudine de ce a ales autoarea tocmai această alăturare (substantiv-prepoziție-substantiv) în configurarea titlului. Metaforic vorbind, titlul poate face trimitere la un semn al despărţirii de trecut, sau la spiritualizarea unei noi experiențe de viață, care presupune un marcaj anume:

,,– Ai exclusivitate. De la primul la ultimul loc în inima mea. Acum e supraconfirmată.

– E subliniată, cu o linie în aer. Atât de… evidentă.” (Ibidem, p. 52) Pe baza posibilelor explicații, se poate ajunge la presupunerea că atât titlul copitolului al II – lea, cât și prezența în interiorul citatului a liniei în aer conferă naraţiunii un nou punct de plecare. Fragmentul se poate încadra într-un context ce trimite la titlul cărții, dacă avem în vedere relația aer-cer-univers-ceresc-celest, în concordanță cu nivelul profund al semnificației.

O altă perspectivă interesantă, deschisă de Celesta, stă sub semnul interferenței dintre viață și moarte. Potrivit cu sintagma Hasta la muerte, capitolul al III-lea prefigurează și rememorează, deopotrivă, alegerea celor doi protagoniști de a-și uni în secret destinele, rostindu-şi legământul sub cerul liber. De această dată, autoarea folosește un ton obiectiv, sobru, adecvat unui asemenea moment: „Am făcut un legământ în fața lui Dumnezeu. M-am dat lui până la moarte” (Ibidem, p. 73), consemnează Arina. Se regăsesc în paginile acestui capitol o serie de enunțuri interogative, sau chiar interogații retorice (ex.: ,,Ce voiai să spui, de fapt? Că eram a doua ta iubită? Nuuuu?!” – Ibidem, p. 55), iscate întocmai din pricina unor frământări apărute în conștiința personajelor.

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu se folosește mult de tehnica introspecției. Incertitudinile, care se acumulează, dar se şi anulează treptat, limpezind conştiinţa protagonistei, fac un liant între creaţiile autoarei. De pildă, în romanul său Apa, apărut în anul 2016, la Editura Mirton, Timișoara, autoarea se oprește asupra unor trăsături de caracter distincte, provenind din abisuri sufleteşti, pe care mai apoi le analizează succint. Precum se observă în capitolele intitulate Autodialog (I, II, III, IV etc.), în lăuntrul personajelor au loc o serie de contradicții, care se vor anihilate. De aceea, schimbul de replici dintre personaje se concentrează pe cuvinte-cheie, precum ,,cât? cum? ce?” (Mirela-Ioana Borchin, Apa, Timișoara, Ed. Mirton, 2016, p. 119).

Dialogurile personajelor sunt semnificative în operele Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu (uneori ample, alteori nu, clare sau cu o doză de ambiguitate), deoarece, prin intermediul lor, autoarea conferă trăsături de personalitate ,,celor ce le rostesc”, reușind astfel să anime întreg conținutul cărții. După o cercetare amănunțită, se poate evidenția faptul că paralelismul dintre replicile eroilor Celestei conduce spre sobrietate, spre un nivel înalt al trăirii şi al exprimării a ceea ce se trăieşte, în mesaje concise, dar categorice.

În capitolele IV și V, Ninguna, respectiv Edenul de lângă noi, îşi fac loc, printre multe alte confesiuni ale protagonistei cu privire la momente din trecutul său, temeinice dovezi și reprezentări ale afectivității, care transpar în utilizarea unor epitete, mai ales în descrierea locului natal: pământul reavăn, brazii măreți, edenicul Carani, dangăte ascuțite, lună strălucitoare etc.

Ninguna este un termen preluat din spaniolă, pe care autoarea îl atribuie, cu tentă filosofică, celui de-al IV-lea capitol al Celestei. Cu acest titlu, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu alege să-și înceapă narațiunea cuprinsă aici, finalizată în aceeaşi cheie, tot prin redarea în limba spaniolă a pronumelui negativ niciuna: ,,Avem vreo putere? Ninguna…” (Celesta, p. 84).

Imaginea Caraniului, descrisă pe parcursul capitolului V, locul copilăriei autoarei, sau chiar evidențierea cu ajutorul verbelor la indicativ, imperfect, cum ar fi revedeam, am ajuns, eram etc., a amintirii modului în care fusese ocrotită de către Bunici, se dezvăluie cu precădere în aceste pagini, pe care Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu le-a conceput în scop comemorativ. Funcția limbajului prezentă aici este cea poetică/artistică, deoarece autoarea esenţializează, redând, în linii mari, peisajul și contrastele satului bănățean de câmpie, cu ajutorul cromaticii (culori pastelate, panseluțe bordo, galbene, albe etc.), al particularităţilor toposului (satul vechi, pietrele funerare, aleea principală etc.), ale naturii, ce trimite mesaje subtile spre cer (,,brazii măreți, plini de conuri; tufele modelate de vânt; cu așa un soare, cu așa o lună”-Ibidem, p. 88), cu ajutorul imaginilor artistice, predominant vizuale.

Discuțiile axate pe reconstituirea unor scene din trecutul protagonistei ajung să-l captiveze pe Teodoru, care, folosindu-se de un acut simț al psihologiei feminine, începe să o dojenească, prin diverse forme de alint, potrivite copilului „resuscitat” de mărturisiri:

„– Nu te-ai gândit, fiindcă ești mică…!, mă scuză Teodoru, sărutându-mi, în joacă, fruntea, așa cum se sărută copiii.” (Ibidem, p. 106)

Sunt surprinse, de asemenea, în Capitolul al VI-lea, cu titlul Raza de soare, atașamentul faţă de Arina și certitudinea lăuntrică ale lui Teodoru că se poate schimba sub influenţa ei. De pildă, el devine nerăbdător și impresionat, într-o bună măsură, în momentul în care Arina se hotărăște să facă posibilă apariția unui suflet necuvântător în căminul lor: „Pe drum, îi propun lui Teodoru să nu-i spunem motănelului Rey, ci Ray. E atât de micuț, de plăpând, de sfios!” (Ibidem, p. 117). Cu ajutorul adjectivelor calificative (micuț, plăpând, sfios), autoarea descrie propriu-zis trăsăturile motanului, devenit, din momentul stabilirii unei relaţii cu protagoniştii, în sens conotativ, metaforic, o rază de soare.

Capitolele VII și VIII au ca finalitate elucidări pe care se proiectează un deznodământ fericit, anticipat, de altfel, din prima pagină a romanului. Ce frumos ți-ai găsit locul!… într-un Alt Orizont, ca să o parafrazăm pe Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, sunt trepte într-un parcurs existențial de factură romantică. Autoarea alege să-și intituleze unul dintre capitole printr-o propoziţie exclamativă (Ce frumos ți-ai găsit locul! – capitolul VII), iar altul, trimiţând la sensul conotativ al unui termen din sfera celestă (Alt Orizont – capitolul VIII).

Locul protagonistei devine unul privilegiat. Aceasta ajunge la certitudinea că păşeşte pe calea cea bună, la lumină, alături de Teodoru: „Nu mai era, deci, niciun secret. Eram Doamna Teodoru.” (Ibidem, p. 140). De la încercarea de căutare a identității și până la instaurarea unor convingeri riguroase, Arina își depășeşte temerile. Aceste schimbări se remarcă și la nivelul selecţiei elementelor şi a tonalităţilor limbajului: ,, – De ce nu?! EA nu mai este!…” (Ibidem, p. 198).

În capitolul al VII-lea, se reunesc termeni religioși, biserică, El Shaddai, Pilde, Sfintele Cărți, Evanghelia lui Marcu, Iisus, Noul Testament, Dumnezeu, altar, reluați, în bună măsură, și în capitolul următor. Se mizează aici pe referințe spirituale și se fac trimiteri biblice exacte, fără nicio modificare a sensului religios. Ca bun cunoscător al Scripturilor și adept al povățuirilor divine, Teodoru nu se lasă atins de temeri legate de moarte, ci privește cu realism drumul tainic spre căile veșniciei, insuflat ființei. Moartea nu reprezintă o încheiere, ci, din contră, după cum își propusese Teodoru să o lămurească pe Arina, sfârșitul ar putea să însemne un nou început. Legătura dintre viață și moarte este una transparentă şi persistentă în cadrul operei.

De la registrul formal, dar deloc detașat, de redare a faptelor, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu trece la adoptarea unor accente grave, mult mai intense la nivelul stărilor, atunci când aduce în prim-plan teme și motive, corelate, din câmpul lexical al morții (morminte, cimitir, coroane, cruci etc.), incluse în discuțiile despre defuncţi ale eroilor din Celesta. Ultimele două capitole ale romanului, Somnul alb (IX) și Urna EI (X), amplifică dramatismul, concentrându-se pe starea crepusculară. În impactul cu urna albă, cu cimitirul, Arina ajunge să se convingă de puterea iubirii lui Teodoru pentru ea, de delimitarea trecutului de prezent: „EA aparține trecutului, eu prezentului.” (Ibidem, p. 197) Nu de puține ori, autoarea evidențiase legătura de continuitate dintre trecut și prezent, dar, în final, acea linie în aer îşi amplifică înţelesul de semn de demarcație, interpunându-se unor repere temporale şi spaţiale (ex.: acum-atunci, locul meu-locul ei, aici-acolo).

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu nu se oprește la trasarea unor linii fixe în elaborarea operei sale, ci construiește, treptat, odată cu alcătuirea fiecărui capitol, un parcurs semiotic surprinzător (şi, totuşi, proiectat cu grijă de un specialist în domeniu), dublat de trecerea de la un registru stilistic la altul – de la o gamă de termeni neologici, spre exemplu, la regionalisme, sau la termeni religioși. Discursul narativ prezintă o continuitate logică a ideilor, neafectată de rememorări, fiindcă revenirile în timp sunt consonante cu tema traversată. Se observă și o încercare de fragmentare la nivelul propozițiilor, însă nu cu obstinaţie, ci pentru vitalizarea expresiei. La nivelul sintaxei, autoarea alocă o mai mare atenție frazelor bogate, cu ramificaţii şi intercalări, cu un număr considerabil de subordonate, dar fără afectarea clarităţii sensului transmis. Textul propriu-zis nu prezintă ambiguități, nicidecum nonsensuri. Relația dintre emițător (autoarea textului) și receptor (lectorul propriu-zis) nu întâmpină dificultăţi sau opreliști, în aceste condiții, astfel că mesajul este accesibil, destinat mai multor tipuri de cititori.

Pornind de la ,,pagini autobiografice”, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu se oprește asupra unei cercetări profunde a realității și consemnează trăsăturile unei lumi contemporane (realitatea imediată, viața cotidiană, societatea actuală, individul, profesia ș.a.m.d.), pe care le asimilează textual. De la dialoguri și până la aspectele evidente ce țin de limbaj, sau de tehnicile subsumabile unui stil anume, construcţia romanului include şi elemente pragmatice şi semiotice foarte interesante, care salvează discursul narativ de relevanţa sa punctuală, fără a-i afecta verosimilitatea, şi îl plasează în sfera valorilor spirituale durabile: dragostea, adevărul, credinţa, fiinţa, divinitatea etc.

Avem convingerea că se va scrie mult și divers despre această minunată carte. Ne bucură că ni s-a ivit șansa de a ne număra printre cei dintâi comentatori.

Timișoara, 22 mai 2018.

Lasă un răspuns