«

»

Olimpia Sârb: Despre metaforă și sens

Grupajul prezentat aici face parte din cartea de poezii ce poartă titlul Pânze neîntoarse (Timișoara, Editura DAVID PRESS PRINT, 2018), cu care poeta Silvia C. Negru semnează nașterea celui de-al treisprezecelea volum din cariera sa literară.
Provocatoare și abundând în simboluri, aceste poeme cer răbdare și atenție pentru a fi interpretate în cheia propusă de autoare. Dialogul poetic pe care poeta îl conturează se petrece mereu între două puncte aflate la mare distanță. Prin mijloace artistice specifice, poeta încearcă să anuleze aceste distanțe.
În poemul „Plânsul Sfintei Marii”, uneltele scrisului devin, în viziunea poetei, unelte ale credinței, în foarte frumoasele asocieri: „Crucile ne scriu, cu Pace, Sihăstria/Cuvântul bate lin”, asemenea unui clopot. Emoțiile poetei se însumează într-un sentiment religios profund, ce reiese din smerenia cu care ni se vorbește despre Sfânta Maria: frumoasă este „lacrima – lumină” a Fecioarei, care plânge pentru a trezi în om viața spirituală, cum frumoase sunt, în cumințenia și smerenia lor, adjectivele menite să sublinieze importanța întoarcerii „fiului risipitor” către Dumnezeu: sfios/ albastru/ blând/ curat.
În poemul „A nins în Sahara”, poeta pornește de la paradoxala știre că a nins în deșertul Sahara, pentru a ajunge să descrie un fenomen identic la care a fost martoră, petrecut în statul american Arizona, ninsoarea din deșertul Sonora. Natura și-a încălcat legile aparent imuabile, iar acest lucru o face pe autoare să caute sensuri, asemănând pânza ninsorii, „bizara”, cu pânza cerului, un fel de șansă de a se purifica, dată locului. O reușită mi se pare începutul poemului:„Pe nisipul auriu/ sunt prinse candelabre de cactuși;/Perene, în verde și alb semețiu/.”
Poemul „Munte lângă munte” schimbă doar aparent registrul religios. Poeta criptează iubirea tânără în metaforă. Iubiții sunt „curați, în mantia iubirii/ ca două vârfuri singuratice de munte,/ ce-acoperite veșnic de zăpadă/ își duc neprihănirea de pe frunte.” „Ceasul înfloririi” acestei iubiri este ridicat la rangul sfințeniei unei mari sărbători religioase, Paștele.
Mai departe, în poemul „Fast”, se manifestă dorința poetei de a reveni la inocența începutului personal. Pentru a reuși, ea are nevoie „de un salt, fără plase, riscant”. Dar întoarcerea este imposibilă, pentru că „m-am încărcat cu idei”, spune poeta, acesta fiind, cu siguranță, momentul pierderii inocenței, provocat de cunoaștere. „Cineva deschide o fereastră spre mare” înseamnă, poate, gestul necesar în recuperarea figurată a trecutului. „Acesta-i destinul meu alb”, întoarcerea la „interferența trăirilor”. Prin plâns, poeta se purifică, redevine început; așa aduce „glorie”/…/ foarte târziu, fast in memoriam/dincolo de țărm, pământ și apă”.
„Decantarea” se dorește o epopee miniaturală, poeta descrie călătoria pe mare a mirenilor, aflați în căutarea credinței. Apariția, tocmai „în mijlocul mării” a unui copac „pe jumătate înflorit”, ce „părea un catarg înălțat iubirii de oameni”, îi face pe mireni să îngenuncheze și să se roage „la Cer”.
În „Pasăre galbenă”, poeta ne vorbește despre orele insomniace, hrănite de „o pasăre galbenă”; este remarcabilă rezolvarea poetică a nesomnului, iar soluția vine să expliciteze când și de ce se produce actul creației artistice: „Să pot uita nesomnul hrănit de mari angoase/de-o pasăre galbenă,/ vestitoare de toamne bogate/ scriu.” Diminețile poetei devin, astfel, „iscoditoare, /Gândul aleargă, mintea mi-e grea.” Rodul creației pare să fie, în viziunea Silviei C. Negru, apa: „mie-mi creștea apa în fântâna dimineții”. Pasărea galbenă, poartă, metaforic, „un fular alb, /de mătase, parcă rulat din filele – manuscris.” Toate celelalte lucruri ce se întâmplă în poem par o ieșire din visul tulbure al insomniei. Actul creației este, deducem, unul salvator.
„Zi frumoasă” este încă o dezvăluire a patosului religios. Poeta scrie despre înâmpinarea zilei sfinte a Paștelui. Nu o face direct, ci prin personificarea lumânărilor care trezesc lumina în suflete, la ceas de sărbătoare: „Lumânările ard/…/ Sufletele se cer luminate/de Lumina Sfintelor Paște.” Lumina lumânărilor aprinse în noaptea de Paște va povesti reînvierea naturii și a „spiritului românesc”, poemul aducând puțin, prin felul în care sunt conduse versurile, cu cantabilitatea unui psalm. Poemul se încheie astfel: „azi e frumoasă ca tine, grădina!/ Și bolta păstrează ruga-n cuvinte”.
„Pescarul cu pipa fără tutun” este altceva în suita poeziilor prezentate. Se întâmplă în această alegorie a morții o negociere, pescarul merge spre moarte, dar ezită. Descoperim câteva planuri – tablou, care compun poemul. Pescarul, apoi meditația, apoi momentul morții. Am găsit aici câteva construcții poetice rafinate. Ele susțin ideea de ezitare în fața morții, dar și dorința de batjocorire a ei. Pescarul are nevoie de „un singur fum/ ca să-l sufle morții în față”. Dar cine e pescarul? Același cu străinul? Oare ființa care „ar dori să iasă din hruba timpului forat/de-amintiri cu el însuși/” cunoaște forța morții? Moartea „râde limfatic, se sprijină-n coasă”, impasibilă. Momentul trecerii în neființă se consumă. Poemul trage cortina după actul final cu un vers tulburător: „Poemul morții e mai viu ca marea și nu mai zăbovește”.

Olimpia Sârb, Timișoara

Lasă un răspuns