«

»

Anișoara-Violeta Cîra: Un roman simbolic: „Punctul Interior”

,,… Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…”
(M. Eminescu)

Punctul interior este romanul de debut al Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu, apărut, în anul 2010, la Editura Excelsior Art din Timişoara (pe atunci, autoarea semna doar Mirela-Ioana Borchin). L-aș cataloga drept roman psihologic, cu vagi ecouri din biografia autoarei. Dar, lăsând deoparte criteriile taxonomice, voi afirma, de la început, că Punctul interior este cartea suferinței, un text care te învaţă să suferi, să accepți suferinţa cu mai mare îngăduinţă, comparând ceea ce îţi este dat să trăieşti cu ceea ce i s-a întâmplat Corinei, personajului central, într-un timp foarte scurt, la vârsta pe care ne-am obişnuit să o considerăm „cea mai frumoasă”, în plină tinereţe: „– Mi-e frică să nu mor de durere, se trezi vorbind. Strânse cu tărie marginile scaunului, căci îi era iarăşi rău”. (p. 61)
De altfel, ţipătul, ca metaforă-simbol pentru exteriorizarea feminină a durerii, plasat în preambulul romanului, anunţă intenţia autoarei de a face din durere temelia scrierii sale:

„Aveam cinci ani când mi-a căzut pe picior roata de la fântână. Îmi venea să ţip. Dar n-am îndrăznit. Mă simţeam vinovată. Mă jucasem unde nu aveam voie.
La douăzeci şi cinci de ani am născut prima oară. Îmi venea să ţip. Aveam voie să ţip. Toate ţipau. Şi am ţipat şi eu. De ciudă.
La nici treizeci, eram lângă prietenul meu care îşi trăia ultimele clipe. Îmi venea să ţip. Cineva mi-a spus că pot să ţip. Şi am ţipat. Ţipam ca să ştie că sunt acolo”. (p. 1)

Romanul tratează drama unei femei frumoase, sensibile și inteligente, confruntată cu situaţii potrivnice speranţelor ei de fericire: îi moare subit iubitul, naşte o fetiţă prematură, cu slabe şanse de viaţă, din cauza căreia se izolează de lume, apoi află că soţul său, arestat, este cel ce a provocat moartea fostului ei iubit, divorţează, rămânând singură cu doi copii, asistă la moartea prietenului său cel mai apropiat, psihologul care o ajutase să treacă, pe o firavă linie de plutire, prin toate acestea, şi care este secerat de un cancer galopant… Cum trece de un obstacol, se iveşte altul, la fel de crunt.
Firul epic, relativ simplu, este depăşit prin introspecţie şi simbolizare. Suferinţa modelează caracterul Corinei Petrescu, o transformă dintr-o fiinţă slabă, naivă, lăsată pradă destinului, într-o femeie puternică, întărită de efectele ripostelor sale, din ce în ce mai puternice, la loviturile vieţii. Treptat, devine ea însăşi un simbol dintr-o „mitologie contemporană”, conform speculaţiilor lui Roland Barthes, simbolul femeii din familia monoparentală, tot mai frecventă în zilele noastre, care este mobilizată, în special de iubirea faţă de copiii săi, să se maturizeze rapid şi să găsească imediat soluţii pentru orice. Autoarea ştie, din propria experienţă de viaţă, ce înseamnă să fii singură pe o asemenea cale. Ceea ce trăieşte Corina nu este efectul unui mimesis artistic, dar rămâne plauzibil, fiind foarte aproape de realitate.
După trei ani de la despărţirea de Tudor, Corina acceptă să se întâlnească cu el, simţindu-se obligată să-i dea explicaţii pentru motivul – de neînţeles pentru acesta – care a determinat-o să îl părăsească şi să se mărite cu altul, cu Puiu, un bărbat incapabil să îi trezească sentimente pozitive: ,,Nu-l pot iubi pe Puiu… Trăim ca nişte actori când sunt alţii de faţă şi ca nişte străini în rest. Nu ne mai vorbim deloc… Şi mi se pare cel mai arogant om pe care-l cunosc, i se confesă ea, cu aplomb, Deliei, nevenindu-i să creadă că are, dintr-odată, forţa asta”. (p.22)
Revederea este o cursă a destinului pentru amândoi. Pasul înapoi îi costă. Realizează cât de mult se iubesc încă. De altfel, Tudor mărturiseşte că ,,nu avusese nicio clipă presentimentul despărţirii de Corina. Trăise cu iluzia că dragostea îi va ţine alături până la acele adânci bătrâneţi, când moşuleţii şi băbuţele ies, de mână, la plimbare în parc”. (p.8) Cei doi nu se pot opune patimii, reaprinse din prima secundă. Consecinţa slăbiciunii lor este un obstacol de netrecut: moartea. O voce sinistră de la capătul firului de telefon o anunță pe Corina că Tudor Niţescu „a decedat, săracu’…” Condiţia de femeie măritată cu altcineva o împiedică să îşi exteriorizeze cumva năprasnica durere: ,,Voia să strige, să se audă până în munţi, până în cer, dar vocea nu o ajută… Cuvintele ieşeau învelite în lacrimi doar până-n gât, unde se lărgeau, astupându-i laringele. Nu mai avea nici puterea să-l strige, nu mai putea suferi lipsa oricărui răspuns…” (p.34) Acesta este punctul interior: imensa suferinţă care a împuns inima protagonistei. În încercarea de a descoperi măcar un semn care să i-l redea pe Tudor, o urmă care să o reapropie de el, Corina reface, de una singură, drumul în oraşul nenumit, pe malul apei curgătoare, unde îşi găsiseră un loc secret de întâlnire cu câteva luni în urmă. Prozatoarea reușește, printr-o serie de imagini vizuale penetrante, să sugereze şi starea de spirit a Corinei, şi oglindirea acesteia într-un peisaj sumbru, redat prin structuri nominale simple: ,,maroniu și gros, râul aluneca plat”, ,,bandă de lut”, ,,râul mâlos”, ,,nori compacți”, ,,apă rece și murdară”, „nisip unsuros”, ,,împunsătură adâncă”… Toate aceste imagini, hiperbolizate în timpul doliului ocult al Corinei, vizează empatia cititorului, implicarea sa, prin compasiune, în drama personajului principal:
,,Curgerea apei, atât de monotonă! Maroniu şi gros, râul aluneca plat, ca o placă de metal, cu mare greutate împinsă spre câmpie. Senzaţia de neputinţă se acutiza cu fiecare secundă care trecea. Fără niciun semn de la Tudor. Mergea pe o bandă de lut, de care i se lipeau pantofii, între râul mâlos şi un şanţ inundat. Cerul era înnorat, acoperit de nori compacţi, de nepătruns, contribuind şi el la strivirea ultimelor ei speranţe. În nisipul îmbibat de apă rece şi murdară, unsuros, Corina era pe punctul de a-şi pierde un pantof. Dumnezeule! Toate o alungau… Destinul îi jucase o farsă. Pusese, de la sine putere, un punct. Dar nu la capătul poveştii. Un punct interior. Ceva adânc de tot, sfredelitor. Nu o pauză. O împunsătură adâncă. Hăul. Punctul despărţitor”. (p.35)
Similară, în această construcţie în care primează funcţia emotivă a limbajului, este o altă scenă, definitorie pentru personalitatea protagonistei, scenă menită să suscite compătimirea cititorului, dar să şi aducă în prim-plan mediul academic căruia îi aparţine protagonista, şi anume prezentarea unui seminar de semiotică din ziua de 1 Noiembrie. De la scenariul profesional, se ajunge, treptat, la o expresie a intimităţii principalului actant. În acel seminar, consacrat valenţelor simbolice ale focului, Corina le-a vorbit studenţilor săi despre ,,ambivalenţa focului: despre focul bun, celest, şi despre focul rău, subteran. Despre Fiat lux!, despre Iisus Hristos ca „Lumină din Lumină”, despre focul divin – stâlp de foc sau rug de foc care nu arde, despre cultele solare şi lunare. Despre Lucifer… „De unde are raiul atâta lumină? Îl luminează Iadul cu flăcările lui.” Despre focul purificator şi botezul cu foc. Despre focul lăuntric, focul creator… Despre fulger, trăsnet şi pedepsirea cu foc… Despre zei, titani şi sfinţi ai focului: Hestia, Vesta, Prometeu, Ilie cu carul său de foc… Despre cuvintele de foc care instituie realitatea creaţiei divine, dar ard buzele falsului prooroc… Despre focul ritualic, lumina din biserică şi „focul de la tătari”. Despre lumânările de pe morminte care tocmai ardeau în cimitirele oraşului, ca şi pe masa lor, în cerc, în această zi de sărbătoare numită „Luminaţie” în Ardeal (p. 37). „… sau era semnul pe care i-l dăduse Tudor că primise vestea ei?” (p. 38)
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu construiește întregul roman din cercuri concentrice. În fiecare cerc personajele, feminine sau masculine, rezonează cu drama Corinei, amplificând-o prin cvasi-generalizare: Dr. Delia, Dr. Mihai Lazăr, Nicoleta, Dan Moraru, Psiholoaga din Bucureşti, ba chiar şi Buni. O chintesenţă a acestor „cercuri de susţinere” este cercul de candele aprinse de pe catedră din cursul seminarului despre foc: „În sală era o linişte ritualică. Toţi respectau momentul şi omagiau, în felul lor, memoria celor de care se apropiau în acele momente pe calea focului. Apoi, pe rând, studenţii se întorceau la catedră pentru a reaşeza lumânărelele în cercul care se refăcea cu precizie matematică. « Noli turbare cerculos meos! »” (p. 37)

Halucinația este un element redundant în opera de debut a prozatoarei. În disperarea sa, Corina aţâţă vocea strigoiului, ce pendulează între lumi, şi îi şopteşte versuri mirobolante: „Volbură, volbură, iarbă de rai,/ Vântul se joacă de-a sângele-n cai” (p. 74), sau îi lasă bileţele tulburătoare. Psihologul Mihai Lazăr îi atrage atenţia că trăieşte pe muchia dintre conştient şi inconştient: ,, – Vezi că îţi dai şi tu seama? Aşteptai un semn de la el. Era vânt. Ce putea să-ţi trimită prin vânt? Cuvinte. Versuri, că era poet. Versuri pe care recunoşti că tu le-ai potrivit, din amintire, făcându-le să sune aşa cum mi le-ai citit… Îi vorbi rar, cu binecunoscuta-i blândeţe. Găsise argumente să tempereze însufleţirea cu care Corina bătea câmpii.
– Era ca o incantaţie, de fapt, reluă Corina. Dar spunea clar cuvintele astea: rai, cai…
– Cunoşti o rimă mai bună decât cai pentru rai?
– Nai.
– Da, nai… dar el nu era cântăreţ, ci poet, care trebuia să ajungă la tine, eventual pe nişte cai înaripaţi, ca Pegas? îi sugeră ironic. Despre toate astea tu ai citit. Ai visat aşa cum ai citit, asta am vrut să spun, încheie el, cu un surâs afabil”.
Între toate personajele, aplecate de povara destinului ca nişte sălcii plângătoare, Buni se distinge prin verticalitate şi mândrie, fiind un constant şi necondiţionat ajutor şi model existenţial pentru Corina. Cu înţelepciunea vârstei înaintate, Buni îi (pre)dă nepoatei şi, indirect, cititorului, adevărate lecţii extrase din propria viaţă: cum se supravieţuieşte cu o fotografie a celui pierdut, cum se apără dreptul la familie, cum se pune la punct un bărbat care s-a dovedit nedemn, nu doar în lumea aceasta, ci şi în cealaltă, „că Dumnezeu nu-i ţigan”: „O dată m-o sunat să-mi zică să-mi ieu fata şi să mă duc la ai mei, că iel nu mai vine acasă, şi-o găsât pe una. Ei, atunci nu m-am lăsat, se mândri ea, foindu-se în fotoliu. Ştii ce i-am zis? Auzi tu, tu nu scapi de mine şi de fată. Io mă duc la oraş, la comandantul de rejiment, şi-i spun cum m-ai luat la opsrece ani şi tu erai de trizeci şi nu ne-ai spus câţ ani aveai. Io nu ţi-am greşit în viaţa mea şi tu ai cocoşit tot satu’ şi tot judeţu’. Tu trebe să mă ţii pe mine şi pe fată cât îi trăi! Şi lovi din nou, dar de câteva ori, zgomotos, cu bastonul podeaua, de parcă l-ar fi avut pe soţ şi atunci în faţă. Retrăi acea întâmplare cu o intensitate uluitoare.
– Şi el… el a mai zis ceva? întrebă Corina cu sufletul la gură. Bunica îi surâse, ca unui copil înainte de o poveste mai lungă, dar cu sfârşit fericit.
– Chiar atunci era Ajunul Crăciunului şi ai mei or vinit să-i aducă la fată cadou. S-o înserat şi mama îl tot căina pe Nicu, că-i grea viaţă în armată dacă nici de Crăciun iel nu poate vini acasă. Să fii sănătoasă, mă gândeam ieu, că-i iel tare bine acolo unde-i, nu ti teme. Da’ n-am spus nimica, am ţânut în mine. Când o aud pe mama că strigă: Ionică, o vinit tăticu! În gândul meu: No, ce cauţi acasă?! Apăi, s-o purtat ca un domn cu părinţii mei, or vinit colindători, le-o dat bani la colindători, o avut cadou pentru fată, pentru fiecare, şi pentru mine, un batic, o avut poftă de mâncat şi de beut, am stat toţi până târziu. Când or plecat ai mei, m-am apucat să fac patu’ şi m-am culcat cu fata. L-am văzut că stă şi aşteaptă. „Io unde mă culc?” M-am ridicat din pat, m-am dus la iel şi i-am zis: „Tu ar trebui să te culci în grajd!” S-o făcut gri la faţă şi o zis cătră mine: „Ai dreptate!” Şi s-o dus şi s-o culcat în pat nefăcut, în bucătăria de vară, în noaptea de Crăciun. Şi Buni lovi iar cu bastonul în podea, justiţiară. Pusese apăsat punct.
– No, ce părere îţi faci? întrebă galeşă, ca pentru a-i arăta Corinei, în concluzie, că nu e singura femeie care îndură ruşine şi suferă din cauza soţului ei, dar că sunt soluţii pentru a-i aduce pe bărbaţi pe drumul cel bun.
– Aşa l-ai pus tu la punct, Buni?! Bravo! se înveseli Corina şi, fiindcă apucase să se aşeze pe marginea fotoliului, o sărută pe frunte pe bătrână şi o mângâie pe ambii umeri, ca şi cum ar fi felicitat-o pentru finalul poveştii. ” […] „– Săracu?! se strâmbă bătrâna, sancţionându-l cu o grimasă, înfuriată că omul ei nu înţelesese niciodată care îi era locul în lume. Nici în lumea asta, nici în cealaltă. Aşa o vrut Dumnezău. Dumnezău nu-i ţigan, nu-i place ţigănia, îşi definitivă ea raţionamentul, cu deplină încredere în dreptatea divină. Uită la ce etate am ajuns io, dacă am fost cum trebe. Nu m-o mai luat iel acolo unde-i, cât îi lumea! îi zâmbi ea, în ciudă, răposatului, peste obrajii plini de riduri, care-i atestau mai grăitor decât un act de identitate vârsta înaintată”.
Buni este cea care nu se sperie de nimeni şi de nimic, un personaj fabulos, simplu şi pilduitor, esenţial în plan semiotic, fiindcă inaugurează un fel de comportament „masculin”, care caracterizează tot mai multe femei (majoritatea, singure) din peisajul contemporan. Corina poartă genele ei. Se dumireşte greu, dar ascultă şi are curajul deciziilor fundamentale: de a păstra copilul de la Tudor, de a divorţa, de a nu renunţa la cariera universitară, de a se rupe, cu greu, dar tranşant, de trecut. Evoluează de la depresie profundă la vigoare psihică.
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu este un eseist subtil și un admirabil cunoscător al sufletului de femeie – sursă predilectă a artei sale narative. Regretata Doamnă Valentina Bobină, în cronica sa la Punctul Interior, consemna: ,,Arta este un joc, o tehnică; şi s-a împământenit aceasta când francezii au inventat formula Artă pentru artă. Dar la fel de real se poate constata că artistul îşi demonstrează singur procedeele creaţiei, şi rămâne artist, scriitor, prozator, prin însăşi creaţia sa. Este ştiut că proza îşi capătă prestigiul din mitul ficţiunii; lumea epică este o superstructură faţă de realitatea brută, în care se caută fixarea unui univers interior, cu legile şi cataclismele lui, din perspectiva misterelor sufletului uman, într-un moment social. Atmosfera intimă în roman, individualul psihic se desfăşoară, sincronic, în atmosfera societăţii”. Autoarea ticluieşte o poveste complicată, care pare să fie autentică, însă rămâne, ca orice act artistic, o ficțiune.
Tot ceea ce se întâmplă în acest roman se naşte din zbaterea unei fiinţe, ajunse în adâncul prăpăstiilor sufleteşti, de a ieşi la liman, învingându-şi obsesiile, care o leagă maladiv de un trecut ce nu mai există, asupra căruia nu se mai poate acţiona în niciun fel.
,,După o atare descoperire (cea a tainicului punct interior), individul se desparte de sine însuşi, se lasă în urmă şi ia asupră-şi canonul suferinţei fără leac. Şi al fericirii iluzorii (ori, cine ştie?, al fericirii supramundane, „paranormale”). Acum începe iniţierea grea, temeinică, stăruitoare în suferinţă. Acum începe confruntarea cu cea mai teribilă prezenţă: absenţa. Acum, începe, de fapt, agonia (sufletească) a personajului, sub loviturile acestui torţionar necruţător şi impasibil: absenţa. Acum se iniţiază ravagiile dorului. Corina îşi dă seamă că va avea un copil de la Tudor, şi acesta – o fetiţă, Nathalie – vine, prematur, pe lume, eveniment ce declanşează mari îngrijorări, ce o tulbură peste măsură, dar îi trezeşte şi o exaltare cvasi-maladivă, fiindcă socotea sosirea micuţei făpturi un semn major al supravieţuirii lui Tudor şi a iubirii lor. Urmează alte şi alte semne, pe suportul cărora se înfiripă, deopotrivă real şi imaginar, un fel de cuplu metafizic, de sub fascinaţia, din mrejele căruia medicii Delia şi, mai ales, Mihai Lazăr încearcă, zadarnic, să o smulgă”. (Eugen Dorcescu)
Exact cum odinioară Seneca îi scria pietenului său, Lucilius, „[…]quaedam tempora eripiuntur nobis, quaedam subducuntur, quaedam effluunt” („Unele clipe ne sunt înhățate, altele ne sunt duse pe ascuns, altele se scurg”), Corina admite că i-a fost smulsă clipa de fericire şi consimte, în cele din urmă, să o îngroape odată cu Tudor, căruia îi acceptă târziu moartea, în vreme ce îl vede pe Mihai Lazăr murind.
Punctul interior constituie, prin atmosferă, personaje, simboluri, stil, matricea prozei Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu.
Ajunsă în București, cu speranța că va găsi mormântul lui Tudor, încă din momentul în care coboară din tren, Corina este ,,întâmpinată” de o ,,ceață galbenă, deasă și umedă”. (p.44) Atmosfera e prevestitoare de confuzie şi incertitudine. Prezentul Corinei este nedefinit.
Visele ei se desfăşoară în ceață, pe furiş. Ceaţa simbolizează îndoiala, rătăcirea, indecizia Corinei. Autoarea Semanticii modurilor incertitudinii mânuieşte cu siguranţă expresiile modale ale nehotărârii: ,,sufletul îi dădea ghes să fugă, să-și ia bilet înapoi și să se întoarcă cu următorul tren… ” (p. 44)
Singurul toponim din acest roman este Bucureștiul, capitala, având rolul unui topos central, în care Corina pătrunde prin ceaţă, ezitantă, în căutarea adevărului, şi din care va ieşi la lumină, complet edificată şi capabilă de decizii cruciale. ,,Oraşul i se părea complet străin, prea întunecat, prea înceţoşat. Nu se putea orienta, nici măcar după harta pe care şi-o cumpărase în ideea că o va ajuta să se descurce mai lesne. Dar cum să se descurce fără un punct de reper? Această încercare de a afla adevărul fără întârziere îi apăsa pieptul ca o piatră grea. Nu putea fugi, oricât de tare o speria ceea ce i se întâmpla atunci. Adevărul era acolo. Însă marele oraş era ca un labirint cu perdele de ceaţă şi calea pe care ea apucase nu ducea nicăieri. Se ruga să găsească, pe moment, o soluţie. Ceva care să o îndrume spre el. Nu se putea opri la jumătate de drum”. (p.44)
Chiar şi trenul spre București fusese aproape pustiu, în concordanţă cu golul imens din sufletul Corinei. ,,Cușeta închisă ermetic” reprezintă imposibilitatea de a găsi vreo ieșire din „cutia neagră” în care zăcea adevărul, dar ea nu-l putea desluşi: ,,Într-un tren aproape gol, în care stătuse singură într-o cușetă închisă ermetic, în întuneric și uscăciune, ca într-un coșciug pe roți”. ( p.48)
Toate speranţele legate de acest drum, făcut noaptea, se năruiesc într-o clipită. Obscuritatea se accentuează, devine tenebră. Noaptea, graniţele dintre lumea misterelor, a umbrelor şi cea, temporar, reală dispar, asemenea granițelor dintre tărâmul vieţii şi cel al morţii. Noaptea din Punctul interior pare a fi prelungirea unei nopţi argheziene, care e ca un labirint, unde bântuie o forţă necunoscută: „Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva”. Corina nu poate pleca din Bucureşti fără să ducă flori la mormântul lui Tudor. Ea găseşte în obiceiul de a duce flori la cimitir rostul călătoriei sale haotice. Dintr-o dată, mintea şi sufletul acţionează împreună. Este de mare rafinament descrierea modului în care, în zori de zi, protagonista cumpără flori de la o ţigancă florăreasa, din poarta cimitirului Belu. Țiganca, somnoroasă, se miră de frumusețea Corinei, căreia îi cunoaşte secretul:
,,Lângă gura de metrou de la Bellu, unde şoferul o lăsase de teamă că nu va putea opri la intrarea principală din pricina aglomeraţiei de dimineaţă, o florăreasă, o ţigancă cu ochii cârpiţi de un somn de curând curmat, abia începuse să-şi aranjeze, cu lene, garoafele şi trandafirii în taraba şubredă, pe care o pală mai puternică de vânt ar fi ridicat-o cu poalele-n sus.
– Cu cât daţi trandafiraşii ăştia albi? se interesă Corina, atingând celofanul în care erau învelite florile, înghesuite într-o căldare, mai la margine.
– Doamne, ce ochi frumoşi ai! o tutui ţiganca, întorcând jumătate de faţă spre ea. N-am văzut în viaţa mea aşa ochi! Zău! întări ea, cuprinsă de admiraţie.
– Cu cât daţi trandafiraşii? repetă Corina întrebarea, zâmbindu-i recunoscătoare pentru compliment.
– Cu patruzeci, drăguţă, da’ ţie ţi-i dau cu treşicinci, că eşti prima clentă pă ziua de azi. Alege-ţi care vrei, mânca-ţi-aş ochii ăia frumoşi!
– Faceţi-mi un buchet de treizeci de fire, o rugă Corina, incapabilă, din cauza arsurilor şi a unor senzaţii neclare – de emoţie, de zădărnicie –, să se aplece şi să aleagă ea însăşi florile pentru Tudor.
– Nu eşti de aici, observă ţiganca. Ai vorba dulce şi acţent. Unde duci florile? La cimitir, că e cu soţ, răspunse tot ea, văzând că are o cumpărătoare din provincie, tăcută şi tristă. Dar curiozitatea îi ascuţi limba. Cine ţi-a murit?
Corina îşi potrivi banii, pentru a-i arăta că e grăbită şi că n-are de gând să stea la taclale cu ea. Ţiganca luă banii, îi frecă de frunte cu bucurie şi aranjă florile fără să mai zică nimic sau să-i mai arunce vreo privire. Când termină buchetul, îl împachetă în ferigi, ca pentru cimitir, făcu trei cruci deasupra lui şi îi spuse cu milă:
– Să ştii că rău te-a iubit băiatul ăsta care-a murit, rău tare, maică, mânca-ţi-aş eu ochii ăia care plânge!
Tânăra încuviinţă, dând din cap de câteva ori. Apoi aşeză buchetul pe braţul drept şi se îndreptă spre cimitir, ca o mireasă spre o nuntă demonică. «Căci mă dau azi ţie»…” ( p. 50)
Simbolistica crucii se întretaie cu cea a creatorului de geniu. Neavând niciun indiciu asupra locului unde îşi doarme Tudor somnul de veci, Corina duce trandafiraşii, pe care îi cumpărase pentru el, la mormântul lui Mihai Eminescu, unde fusese cândva cu fostul ei iubit şi discutaseră despre genialitatea celui mai mare poet român. Suferinţa de a-l fi pierdut este potenţată de durerea amintirii. Crucea de pe mormânt îmbie la plâns. Ea poartă memoria vie a Patimii lui Iisus. Mirela-Ioana Borchin nu evidenţiază, ci sugerează polisemantismul, inepuizabil, al crucii simbolice, ca substitut mult mai expresiv al adevăratei cruci a lui Tudor:
,,Dărâmată, cocoşată de durere ca o bătrână de la ţară, plângea în hohote în faţa crucii lui Eminescu. A fost de-ajuns să-i scape o lacrimă pe colţul buzelor şi dureri vechi, nemairezistând sub lacăt, se grăbiră să iasă din ea în spasme cumplite. Unii trecători întorceau capul miraţi, alţii, mai curioşi, se opreau să vadă ce se întâmplă. Pe nimeni nu putea să-l lase indiferent plânsul acela zgomotos ce se auzea dinspre mormântul poetului, în faţa căruia Corina abia apucase să aşeze buchetul de trandafiraşi albi. Ca nişte bulgări de zăpadă. Înainte de vreme”. (p. 51)
Sufletul ei se purifică prin plâns, în lumina albă a dimineţii. De altfel, toată candoarea lui se reflectă în buchetul de trandafiraşi albi aşezat pe mormântul de marmură al poetului naţional. ,,Simbolistica, bine cunoscută, a albului explică însă şi faptul că cele două vocabule pot să depăşească sfera cromaticii şi să dobândească o valoare figurată, care priveşte puritatea sentimentelor, curăţenia sufletească. Acest semantism abstract, moral al lui candor şi candǐdus este identificabil şi în limba română, unde neologismul candoare (lat. candor) înseamnă „puritate, nevinovăţie”, iar candid (lat. candǐdus) este „pur, nevinovat”. Utilizat ca echivalent nominal al lui albus (adjectiv cu trei terminații), candor,-ōris este asociat curent în poezie cu adjectivul nivālis „de zăpadă” şi cu substantivul nix, nivis „zăpadă”, care accentuează ideea de strălucire, raportându-se comparativ la albeaţa scânteietoare a zăpezii”.
(Maria SUBI, Terminologia candorii în latină şi în română, în Lucrările Colocviului internaţional Comunicare şi cultură în Romania europeană – ediţia a II-a / 24-25 septembrie 2013 ).
Albul cerului de dimineaţă, din locul simbolic al întâlnirii metafizice cu Tudor, la mormântul lui Eminescu, este pus în conexiune cu albul tavanului, spre care avea să se uite fix, la nesfârşit, Corina, rămasă singură într-un spital dintr-un târg, unde dăduse naştere, de urgenţă, copilului lui Tudor. După naşterea sa intempestivă, fetiţa, prematură, fragilă, a fost luată cu o ambulanţă şi dusă departe… de ştiinţa Corinei. Secătuită de puteri, eroina nu mai vede decât un tavan crăpat în două, care semnifică iubirea ei distrusă. Moartea lui Tudor i-a ucis orice şansă la fericire. Cineva îi luase fetiţa, pe care nici nu apucase să o vadă. Contempla, auzind sirena ambulanţei ce părăsea curtea spitalului, linia destinului său, pe care o desluşea în crăpătura din tavan. Numai Dumnezeu mai putea salva ceva din viaţa ei făcută praf : ,,Corina îşi fixă privirea în tavanul crăpat exact pe mijloc, de parcă ar fi trebuit împărţit, din cine ştie ce motive, în două. Nu voia să vadă nimic împrejurul său, pentru a nu se lăsa abătută de la rugăciunile ei discrete, spuse în gând, în care îşi punea toată nădejdea. Simţea că era tot ce putea face…” (p. 59)

Un mesager al Deliei, Dr. Mihai Lazăr, o salvează (,,…mintea ta e un labirint și eu vă drumul spre ieșire” – p. 82). Corina se încrede în el, tocmai fiindcă are convingerea că este un înger protector, descins din lumea lui Tudor: „Dacă data trecută, când Sebastian Cucov, studentul care semăna cu Tudor, venise să stingă lumânările de pe catedră, nu ştia dacă să vadă sau nu în asta un semn, acum nu mai avea nicio îndoială că primise direct de la el un mesaj”. (p. 76)
Sprijinită de Delia şi de Mihai Lazăr, Corina ajunge în spitalul în care se veghează la adaptarea la viaţă a fetiţei sale, Nathalie. În plan simbolic, e vorba de o revenire la viaţă din starea inertă, marcată de semnul trecerii de la întuneric la lumină, în contrapunct cu mişcarea întuneric-ceaţă-zori de zi, atât de fin pusă în scenă în Bucureşti.
,,De îndată ce închise poarta în urma vechiului său prieten, Delia se răsuci spre clădire şi observă că erau încă luminate geamurile de la cabinetul ei de consultaţii, unde o găzduia provizoriu pe Corina. Îşi înălţă gulerul pentru a-şi încălzi urechile ciupite de ger, îşi strânse halatul gros cu un cordon bleu, pe care îl lăsase până atunci să-i atârne pe şolduri, şi, cu mâinile înghesuite în buzunarele înguste, adusă de spate de frigul ce trecea prin ea, alergă pe potecă, până la intrarea în Urgenţe, unde medicul de gardă, care tocmai ieşise la o ţigară, o întâmpină cu braţele deschise.

Se crăpa de zi. Bolta neagră a nopţii se destrăma cu lentoare. Îi lua ceva timp şi soarelui să străpungă şi să împrăştie întunericul des”. (p. 83)

Şi exemplele se pot înmulţi. Iată cât de subtile sunt inserţiile semiotice, dar cum contribuie strategia sugestiei simbolice la construcţia conceptuală a romanului.

Punctul interior este, prin urmare, un roman simbolic, dar nu tezist, ci încărcat de semnificaţii sugerate cu abilitate, în sfera literaturii veritabile. Valoarea estetică a romanului a deschis calea altor scrieri de înalt nivel intelectual şi artistic, care nu sunt deloc străine de mesajele existenţiale ale acestei opere de debut, publicată la anii maturităţii.

Lasă un răspuns