«

»

Mihai Merticaru – poesis

Mihai Merticaru

SONETUL INVENTIVITĂȚII

Fără tine aș bâjbâi într-un pustiu,
Pământul mi-ar părea o colivie,
Iar flacăra ce-aprinde-o poezie
În altă stea ar arde fără s-o știu.

De Domnul mi-ai fost hărăzită mie
Din lungi așteptări și picuri de târziu
Când cerul a devenit mai azuriu
Și s-a făcut lumină-n-mpărăție.

Din privirea-ți cald-am cules izvoare,
Le-am zăgăzuit și le-am topit în vers,
Am inventat nevisată culoare

Și-o nouă cale de-mprimăvărare.
Necazurile, cu un cuvânt, le-am șters,
Din bob de rouă, ne-am făcut Univers.

SONETUL COPILĂRIEI (I)

Copilule naiv, frumos, unde ești?
Te văd prin ceață statuie de sare,
Din raiul dulce, chipul îți răsare.
Vino mai aproape ca să-mi povestești!

Ieși iar în lumină, pe cea cărare
Din acel tărâm de pace și povești,
De visări și întâmplări împărătești,
Viscolit de culoare și mirare!

Primara stare, fă-o să învie,
Satul Bețești și casa părintească,
Pădurea și Bistrița aurie,

Minunile ce veneau să te-mbie!
Cine-ar putea – întrebare firească –
Pierdutul paradis să-l mai găsească?

SONET CU PARFUM

Iubito cu gleznele de chihlimbar,
Torsul, armonie beethoveniană
Cu dulce mireasmă de havaiană,
Exult, că nu te-am aşteptat în zadar!

De unde-ai luat părul de castană,
Gâtul de egretă, zâmbetu-ţi hoinar,
Ochii, două boabe de mărgăritar,
Piosul cuget fără de prihană?

Din ce nouă galaxie mi-ai venit
Învăluită-n parfum de trandafiri,
Prin sângele cald să-mi curgi necontenit?

Cum de-ai aflat că eu îţi sunt cel menit?
Tu, născătoare a unei mari iubiri,
Ce farmece-ai combinat să mă inspiri?

SONETUL ÎMPĂCĂRII

În ochii tăi văd mii de baionete,
Parc-ai strâns ură de-o întreagă viaţă.
Otravă în borcanul cu dulceaţă,
Capul Gorgonei, ţi-l zăresc prin plete.

Să fi făcut cumva vreo boroboaţă?
Ştii bine că nu-mi prea plac alte fete,
Privirile lor nu pot să mă-mbete,
Gându-mi este doar la propria-mi soaţă.

Panteră crudă, tu suplă felină,
Alungă-ţi astă sumbră supărare!
Scumpo, eu nu mă ştiu cu nicio vină,

Fii calină, fii cum te ştiu, divină!
Iubi, de mă urăşti aşa de tare,
Otrăveşte-mă cu o sărutare!

SONETUL ZBORULUI

Când ninge-n suflet cu fulgi de regrete,
Orbecăind prin zloată și prin bezne,
Prin noroiul cleios până la glezne,
Timpu-și destramă firele șirete.

Ne cheamă amintiri și mai ales ne
Aleargă prin labirinturi secrete
Pân-ce iubirea ne pune pecete
Și-un sărut dorul ne-alină mai lesne.

Spre un crez, mă momește o cărare
Până la cea mai strălucitoare stea,
Ce nicicând n-apune, ci doar răsare

Și rămâne în veci nemuritoare.
Cu aripa ta, tu, și eu cu a mea,
Doar îmbrățișați, să zburăm vom putea.

SONETUL UNUI CARNAVAL

Plutind pe acorduri de marș triumfal,
Intrat-am în sala plină cu roze,
De jur-împrejur, regi, regine-n poze;
Nimerisem în inedit carnaval.

Fetițe, amețitoare mimoze!
Puțin năuc, umblam ca purtat de val
Multiplicat în oglinzi de opal
Deschizătoare de mistice gnoze.

Zeci de perechi de ochi de domnișoare!
Nu știu de ce îmi venea să amețesc,
O frumusețe, care mai de care,

Niciuna mai puțin strălucitoare!
Era un peisaj așa de firesc
Și eu tocmai începeam să mă trezesc!

SONETUL GNOZEI

Frăgezește dorul o amintire,
Zările-s colorate de tristețe,
Începe lumina să se dezghețe,
Altă primăvară-și vine în fire

Și noi iubiri începe să ne-nvețe,
Printre umbrele clipei să le-nșire
Ca într-o sacramentală zidire,
Spre bucuria fetelor iubețe.

Un alt cântec drag se prefigurează,
Prin ziduri trece, calcă fărădelegi,
E apă vie ce urcă pe-o rază

Fântâna ființei pururea trează.
Gnoză, energie a vieții întregi,
Cu lanțuri de aur, cum faci de mă legi?

Lasă un răspuns