«

»

Mioara Bahna – Mihai Merticaru: Zbor lăuntric / Inward flight

Volumul bilingv, român-englez, al lui Mihai Merticaru – Zbor lăuntric / Inward flight, Editura Ideal, Chișinău, 2017 –prin versurile din incipit, care aduc o perspectivă asupra Genezei (Facerea), propune o imersiune în sine, spre a revedea-dezvălui (re)evalua evoluția ființei ab origine, pendulând între grav și ludic: Dumnezeu și-a muiat degetul în praful / unei stele, / l-a presărat peste umbra unui zbor / de înger / (…) / a suflat ușor, // am țipat în do major. Dar parcursul pe care-l contemplă poetul, inventariindu-i atât orizontul echivocului, hotar nedeslușit, cât și cotidianitățile existențiale, cu ale lor orizonturi scrijelite de întrebări și amăgiri îi dă posibilitatea să descopere că toate acestea nu sunt doar apanajul propriului destin, ci și al celor ale semenilor.
Urmărindu-și, apoi, cronologic, evoluția, de la copilărie, al cărei inefabil este expus metaforic, ca alcool amețitor topit în sânge cu zvon de magie, / umbră suptă pe nesimțite de desișul pădurii / ce a fost odată, pregătind fântâna ființei, întâlninduse, apoi, cu fetișcana aceea / oarbă, tinerețea ta (care, și ea, în cele din urmă, se scufundă în apele sângerii ale uitării, lăsând în urmă doar un țipăt prelung), în călătorie spre țara nimănui, sintagmă prin care-și identifică / definește sinele, vocea lirică se caută și caută, iar rezultatul investigațiilor sale prind contur în versuri: în fiecare seară scriu o poveste, ca o blestemată căutare de sine.
Este o formă prin care ființa poate să atenueze teama de propria abisalitate // din preajma hotarului dintre lumină și beznă, / dincolo de care bântuie împărăția murității / fără prezent, / născându-te dintr-o moarte și intrând în alta.
Ieșind însă din propria carapace, creatorul de poezie descoperă lumea concretă, căreia îi dă un nume: BARBAROLALIA, fiindcă Toate se fac pe dos / pe tărâmul acesta cu răni sângerânde, un univers unde singurătatea câștigă tot mai mult teren, tinzând chiar să se înstăpânească.
Din acest motiv și din altele, răspunsul pentru ceea ce înseamnă prezentul, pentru cum se arată acesta, îl caută într-un mirobolant illo tempore, într-o lume a visului, când tu visezi sau altul te visează, drept care incertitudinea amintită îl determină să opteze pentru un vis nevisat, care să se petreacă, de exemplu, într-o singurătate cenușie ori într-o derivă, până când neliniștitul căutător al sensurilor propriei vieți și ale lumii în care viețuiește ajunge să se exprime printrun zbor lăuntric, poemul eponim al volumului, unde alege să-și dezvăluie – introspectiv – peisajul interior, simțit ca atât de controversat, pictat din freamătul culorilor, ca un dans sălbatic de fantoșe fulgurante, până în momentul când apune soarele ființei.
Mihai Merticaru creează, așadar, o poezie-contemplație, căutând să-și înțeleagă existența ca rezultat al hazardului, dar și ca predestinație, începând de la rana clipei în care te-ai născut, cu inima cârcel și care continuă să sângereze.
Poeziei înseși, ca mai toți creatorii – încă din cele mai vechi timpuri –, fie și în treacăt, îi amintește sursa, independentă de om, arta venind dintr-un univers aflat dincolo de puterile lui de a-l cunoaște cu adevărat, din moment ce, la nivelul acestuia, nimic nu are sens, fie că înghiți, / fie că te lași înghițit, / supraviețuiește doar fiara cu care te joci. // nu știi cei gol în preaplin, nici ce-i noologie în moiră, / pășești din aporie în aporie / și singur poemul se scrie…
De aceea, perspectiva asupra vieții este redată prin polifonie. Pe de altă parte, reflexiv, textul poetic se apleacă, pe măsura avansării în volum, tot mai mult asupra condiției umane, gravitând în imperiul visurilor frânte de / vânzoleala vifornițelor ghimpate, populate de himere, aflate la graniță, între afară și înăuntru, între întuneric și / lumina invizibilă.
Iar numitorul comun al tuturor zbaterilor pe care le înregistrează, esența lor, este și în poezia lui Mihai Merticaru zădărnicia, dacă atotputernica neputință are gustul / deșertăciunii / fulguind prin clepsidra nopții, peste galeriile / dorului mistuitor.
Lumea poeziilor din volum este traversată și de amintiri mitologice, de Semiramida, Nabucodonosor, de o răscruce oedipiană, de valea plângerii, dar și de icoana celor dragi, a tatei, de pildă, când se întâlnesc sângele și lacrima.
În Zbor lăuntric, în concluzie, Mihai Merticaru își face bilanțul tezaurului sufletesc, în versuri ample, libere, care-i dau posibilitatea de a se elibera de tristeți, prin asumarea firescului condiției umane, cu șansa, în plus, pe care o are creatorul de poezie, de a se transporta (teleporta) într-o lume alchimică, salutară.

Mioara Bahna

Lasă un răspuns