«

»

Georgeta-Andreea Văduva – versuri

Văduva Georgeta-Andreea

Nu poți!

Nu poți,
Să-mi spui că mă iubești
Și-apoi să pleci, să mă strivești,
De parca-ș fi un biet gândac,
Sub talpa ta, sicriu să-mi fac.

Nu poți!
Tu nu ai acest drept,
Să locuiești la mine-n piept,
„Casa” să mi-o murdărești,
Și nici chirie să plătești.

Nu poți,
Să-mi lași minciuni pe piele,
Și-apoi să pleci! Trăind cu ele,
Am să te caut, să-ți găsesc,
Atingerea, în tot ce-i bărbătesc.

Nu poți,
Să-mi spui că e firesc,
Să iert mereu, dacă iubesc…
Când sub cămașă, stă tăcut,
Parfumul ei, și-al ei sărut….

Eu sunt femeie!

Eu sunt femeie,
Nu-s vreo sclavă,
S-accept iubirea ta bolnavă,
Și zi de zi să mă prefac,
Că mai simt fluturi în stomac…

Eu sunt femeie!
Nu-s trofeu,
Stând în „vitrină” mereu,
Să-ți cer voie pentru tot,
Te temi oare, de-un complot?

Eu sunt femeie!
Nu-s vreo „gară”,
Să staționezi iară și iară,
Să te-odihnești, și-apoi să pleci,
Lăsându-mi „șinele” reci…

Eu sunt femeie!
Nu-s adăpost,
Pentru sufletu-ți anost,
Când te duci spre altă „ușă”,
Să-mi lași gunoi și cenușă…

Eu sunt femeie!
Nu-s vreo tristă,
S-adun lacrimi în batistă,
De ce să plâng, când știu că tu,
Nu dai doi bani pe ele, nu?

Eu sunt femeie!
Nu-s Dumnezeu,
Să te iert pe tine,-ateu,
Și să cred, (Ce gând frumos!),
Că îmi vei fi credincios…

Eu sunt femeie!
Nu-s vreun leac,
De nopțile lungi să te scap,
Iar când soarele apare,
Să mă pierzi prin vechi „sertare”…

Pe străduța îngustă…

Pe o străduță-ngustă,
Trist şi zgribulit,
Un copilaş gustă,
Pâinica ce-a primit.

Îi tremură mânuța,
O întinde aşa, cu greu,
Lângă el? Punguța,
„Umplută” cu un…leu.

Citești atâta dramă,
Pe chipu-i necăjit,
Trimis de către mamă,
Acolo, la cerşit.

Să strângă niște bani,
Să îşi „hrănescă” viciul,
Abia are cinci ani,
Cunoaşte sacrificiul…

Tatăl? Mai mult un străin,
Ce-i prezent numai în acte.
„Câți ani are? Stai puțin…
Dacă nu mă-nşel, vreo şapte.”.

Trec copii pe lângă el,
Copii cu părinți alături,
Râd de bietul suflețel,
Ce stă ghemuit sub pături.

Nimenea nu-l ia acasă,
Fug de el ca de lepros,
„Cum să-l pun la a mea masă?
Când mănâncă de pe jos?

Dacă-mi mânjeşte mocheta?
Mâinile, tălpile-s gri…
Mai rău! Dacă-mi ia caseta,
Plină cu bijuterii…?

Câteodată, prin vitrine,
Mai vede câte-un fursec,
Dar monezile-s infime,
Pleacă, înghițind în sec.

Şi oricum, dac-ar avea,
Bănuți, chiar şi pentru trei,
Mama lui l-ar întreba :
„Ce-ai făcut cu banii mei? „.

„Prostule! Acum de unde,
Mai am bani pentru tigări?
Taci din gură! Nu te-ascunde,
Îmi iei „pâinea” de sub nări?”.

………………………………………….

Pe o străduță-ngustă,
Sub pături ghemuit,
Un copilaş gustă,
Pâinica ce-a primit…

Doctore, salvează-mă!
(inspirată după poezia : „Doctore, mă doare viața!”- Claudiu Vaduva

Doctore,
am nevoie de tratament.
Administrează-mi în
vena mâinii stângi
două-trei doze de…uitare.
Medicamentul ăla scump
și aproape imposibil
de găsit în lumea
sufletelor îndrăgostite.
Vreau să-mi vindece
inima, să mi-o curețe
de leacul devenit microb.
Da! Iubirea…
Abia îi mai simt
bătaia în piept…
Doctore, salvează-mă!
Plătesc oricât, cât îmi ceri?
Accepți și plata în lacrimi?
Le-am adunat în banca sufletului,
crezând că îmi voi putea
cumpăra liniștea cu ele.
Dar iată-mă, liniște nu am,
doar bătăi de inimă
amorțite de atâta durere…
Doctore, salvează-mă!
Nu vreau să îmi dau
și ultima suflare iubind
un om care nu și-ar ține
respirația nici măcar
o secundă de dragul meu…

Amintirea ta mă cheamă…

Ochii-ți negri, dintr-o ramă,
Mă îndeamnă să-i privesc,
Amintirea ta mă cheamă,
Nu pot să mă-mpotrivesc,
Și astăzi te mai iubesc…

Parfumu-ți uitat pe pernă,
Mă îndeamnă să-l miros,
Dragostea ta-balivernă,
S-o simt iar până la os,
Și astăzi e dureros…

Pașii-ți rămași pe podea,
Mă îndeamnă să-i urmez,
Ți-aș lua-o pe urma rea,
Numai ca să te păstrez,
Și astăzi mai lăcrimez…

Sărutu-ți brodat pe buză,
Mă îndeamnă să te iert,
Să îți cred minciuna-scuză,
Tu? Să nu regreți pe sfert,
Și astăzi mă cert, mă cert…

De mila ta, Românie…

De mila ta, Românie,
Plâng eroii în sicrie,
Astăzi, hoții cu cravată,
Iau bucată cu bucată,
Din pâinea pruncilor tăi,
Cum de-i mai rabzi așa răi?

De mila ta, Românie,
Plânge pădurea pustie,
N-o auzi, dar de ce oare?
Jelește între topoare…
Și între drujbele crude,
Nimeni…nimeni n-o aude.

De mila ta, Românie,
Plâng atâția-n sărăcie,
Flămânzesc, greoi suspină,
Iar alții cu burta plină,
Se vaită de traiul greu…
Păi nu-i vede Dumnezeu?

De mila ta, Românie,
Plâng și eu, prin poezie,
Și-mi aduc tristă-aminte,
De-ale lui Goga cuvinte:
„Munții noștri aur poartă,
Noi cerșim din poartă-n poartă.”.

Lacrimi de copil.

De-aș avea o păturică,
Să mă apere de frig…
Of, și mi-e așa fomică,
Am păpat doar un covrig.
Sunt murdară și tristuță,
Trupușorul mi-e fragil,
Zi de zi, în batistuță,
Adun lacrimi de copil.
Mai primesc câte-o pâinică,
De la oamenii cei mari,
Zic: „Săraca mititică…”,
Și se duc…cu pașii rari.
Nimenea nu mă întreabă,
(Trec cu toții, fericiți…),
De ce am lacrimi în barbă?
Sau de am, cumva, părinți?
Mă tot uit așa, cu frică,
În casa altor copii,
Au hăinuțe, căldurică,
Și atâtea jucării…
Hăinuțele mele-s roase,
Piciorușele sunt…sloi,
Perișorul îmi miroase,
Plin de praf și de noroi.
Din norișori, iarăși pică,
Stropii reci, neîncetat,
Dacă-aș fi avut mămică,
Ploaia nu m-ar fi udat…
Și o căsuță din paie,
Era bună, adăpost…
Nu aș mai fi stat în ploaie.
Și din paie să fi fost…

Lasă un răspuns