«

»

Mirela-Ioana Dorcescu – Revitalizarea poeticii orfice

Mirela_dorcescu_

Prefață la volumul de poeme : Maria Bologa, Râul hrănit de mâna ta (sub tipar, la Editura Eubeea, Timișoara)

Absența e-o prezență mult mai cruntă,
Mai greu de îndurat decât prezența”. (Eugen Dorcescu, Absența)

În prelungirea prolificei tradiții orfice, Maria Bologa aduce în atenția publicului său o amplă lamentație despre chinul de a fi singur, prăbușit, pe punctul disipării eului, ca un naufragiat, aflat într-un soi de sfârșit de eră și de lume („Dimineața, ceaiul e băut din căni cu inscripția/ Apocalipsa” – II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 28; „Ne reîntoarcem în golful tăcerilor noastre,/ de parcă ar fi ultima lume…” – IV. Poeme, 4. la suprafață), căruia, în chiar clipa nimicirii, i se relevă esența existenței:

„nimicul bărcii mele prinde miez…” (IV. Poeme, 2).

O asemenea poezie profundă, de natură autoreflexivă, predilect semiotică, s-ar încadra într-o lirică existențială, cu vechi rădăcini și cu resurse de înnoire în prezent („În noul mit e doar un semn de existență” – II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 5). În universul de apă, foc, pământ și cer al Creației, ființa umană, care a cunoscut cândva fericirea, dar a rămas fără ea și fără nicio șansă de a o redobândi, continuă să fie un inepuizabil microcosm explorat de existențialiști, fie ei artiști, filosofi, antropologi sau teologi. În opțiunea tematică a Mariei Bologa, numeroasele perspective semantice creionate converg întru relevarea zădărniciei visului de fericire al omului. Solitudinea și urmările confruntării cu moartea zdruncină și macină eul liric, plasându-l în ambianțe mereu ostil restructurate, care amenință să-i nimicească însuși rostul existenței: „dar teamă îi este, nefasta, cruda undă, să nu-i strice, pentru totdeauna, iubirea…” (I. Poeme, XI. Dincolo de cortină), ipoteză catastrofică, de vreme ce: „niciun neant nu face cât dragostea…” (III. Singurătatea din umbra laurilor negri, IX).

Expresiva semioză propusă de Maria Bologa introduce cititorul într-un spațiu artistic intens intelectualizat, criptat în cultureme itinerante și marcat de numeroase manevre stilistice, adesea admirabile.

Construindu-și abil discursul intertextual, autoarea își „cerne” destinatarii, reținându-i numai pe cei – probabil foarte puțini! – afini eului liric, capabili de recunoaștere, numai pe cei pentru care călătoriile nasc „fiorul unui avatar” (acei „the happy few” ai lui Eugen Dorcescu ?), multiplicând, și intensificând, și complicând prezența sau/și absența ființei în lumi incerte.

Poezia Mariei Bologa are o duritate necruțătoare, apăsătoare, epuizantă. Structurată în secvențe de lungi dimensiuni, compacte, asemănătoare unor blocuri sintagmatice, când împietrite, când fluide, aceasta reflectă un psihic încordat și cețos, intranzitiv, însă cu surprinzătoare reliefuri emoționale. Într-o construcție de factură existențialistă, se înaintează anevoios, dar cu aviditate și înverșunare. De data aceasta, în urma unui eu liric tensionat, zgândărit de condiționările de orice fel, incapabil de resemnare, atacând limitele cunoașterii sau ale credinței, care circumscriu un spațiu spiritual dens și omogen, în ciuda tuturor aparențelor discriminatorii. În triada poezie-filosofie-religie se ivesc interogații esențiale, fiecare „rupându-se din sine”. A se vedea, în acest sens, punerea la îndoială a existenței sinelui: „nu mai știa cine/ conduce expediția, spre nimicul acela liniștit/ din sine însăși, nu mai știa de mai are un sine…” (I. Poeme, XVIII. Nevindecarea celeilalte umbre); v. și „Uneori mă întrebi de mai exist, în vreo țară/ absurdă și tristă” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 3); nevoia de apartenență paradigmatică și de comuniune spirituală: „… îmi înțeleg străvezia, flămânda singurătate./ Scrie tu o Kassidă, și arunc-o depărtării, ultimă navă…” (I. Poeme, XXIII); rolul memoriei de a împiedica distrugerea eului: „… nu aș fi real,/ fără memoria trecerii; astfel și inexistența-mi, cu/ mirodeniile ei, e o stranie afinitate: în monada sa,/ ochiul pregătește cupa luminii…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 7).

Împărțit în patru secțiuni, inegale cantitativ, putând fi privite fie ca ansambluri de poeme de sine-stătătoare (unele purtând chiar titluri, atașate numărului ce marchează locul lor în text), fie ca strofe într-un vast poem… sfărâmat – precum râul vieții, văzut de sus –, prezentul volum ne vorbește, cu voce scăzută, înăbușind țipetele, răcnetele sau vuietele unui recviem subsidiar, despre tot ceea ce rezonează cu experimentarea absenței:

„E liniște, tristețea-i/ legată la verdele țărm, izbindu-se-n răstimpuri,/ de surde răzvrătiri” (I. Poeme, XI, Dincolo de cortină);

„în esența tăcerii, unda unor sunete abia auzite-n/ adânc, îi e val, aruncându-l în abisuri înalte./ În carnea lui va împlini absența” (I. Poeme, XII) etc.

Maria Bologa se remarcă prin intuiția, prin insinuarea statutului ontic al non-existentului. De aceea, și definirea absenței se face prin negație, prin opoziție cu ceea ce este perceptibil: „absența nu-i un trup îmbălsămat, un trofeu, pierdut printre ușile batante ale întâmplării” (I. Poeme, XIII), amintind de celebrele dihotomii saussuriene. De altfel, numai Dumnezeu este („Eu sunt Cel ce sunt” – Exodul 3, 14) și, pe cale de consecință, toate celelalte „nu sunt” cu adevărat. De aici, extrapolarea prin jocul de măști: călătorul, poetul, actorul, filosoful, pescarul, naufragiatul etc. Și tot de aici, conștientizarea relevanței axiale a absenței.

În câmpul semiotic al absenței figurează numeroase arhetipuri literare: tăcerea/ liniștea, călătoria, marea, deșertul, singurătatea, moartea, abisul, umbra etc. Bunăoară, recurenta tăcere – în variație liberă cu liniștea – funcționează ca sinonim al absenței exasperante, împilatoare:

„Acolo ai spus: un val ne va sfărâma,/ într-o zi; dar nu știam adâncimea niciunui/ fluviu. Inexorabila, iradianta măsură a tăcerii…” (I. Poeme, Umbra orfică. Un sfârșit aparent, I)

„Tot ce am trăit a rămas în esența tăcerii,/ nu pot să-mi vindec trupul, fără sufletul din el” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 16)

Sau, mai degrabă, este un corelat simbolic al acesteia, după cum reiese din juxtapunerea metaforelor-simbol tăcere-insulă, respectiv absență-drum:

„Tăcerea-i o insulă, absența – un drum” (III. Singurătatea din umbra laurilor negri, VIII).

Raportul de contiguitate dintre absență și tăcere generează sublimul, atunci când simbolul tăcerii este elevat la statutul de semn unic al comuniunii cu „Cel ce tace” („Chiar Domnul, pentru simțuri, e-o absență”, cum afirmă Eugen Dorcescu, în cunoscutul său poem Absența, cf. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timișoara, Ed. Eurostampa, 2015, p. 391).

„Toată viața am vorbit cu Tine prin tăceri…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 22).

Călătoriile individuale sunt, în general, fade: „călătoriile nu se mai fac de unul singur…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 13). Cele făcute de unul singur, mai ales cele în absența partenerului defunct, „sfârtecă inimi”, precum clopotul-memento. După ce s-a instalat definitiv singurătatea, devine insuportabilă amintirea, iar dialogul cu o ființă apropiată, imposibil:

„S-ar mărturisi mai întâi, nu aburului din noapte,/ ci unei ființe umane; până mai ieri a stat lângă/ umărul lui” (I. Poeme, XIX); „În ora târzie mi-ar fi de ajuns un prieten, uitând/ de vechi filosofii, de reci marasme: un prieten/ ar fi acum o epifanie…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 7)

Redundantă și recognoscibilă, datorită universalității sale, absența bulversează, cutremură, domină realitatea, se adaugă, ca fapt în sine, oricărui peisaj, deformându-l prin prisma semelor durerii, ale nostalgiei, ale amărăciunii („oftatul abia auzit al tăcerii…” – I. Poeme, XXXI; „îndurerate silabe ale rostirii, umbre pe o navă” – I. Poeme, XXXII; „Al doilea gând, mereu e nostalgie,/ frângându-se de-un și mai mare abis,/ de care-un fluviu negru îl desparte…” – I. Poeme, XXXIV).

Persistenta absență coagulează instanțele lirice, impresionează prin forța de manifestare și prin amploarea reverberațiilor, ținând nu doar de experiența umană, ci și de structurile textuale înseși. În cazul Mariei Bologa, trăirea absenței se rescrie, întru desăvârșire, cu fiecare vers-val, într-o călătorie îndoliată, în care percepțiile fenomenologiei mobile se izbesc de o lăuntricitate petrificată. Foarte interesantă este, pe acest parcurs, asocierea simbolică a versului cu valul. Pe de o parte, valul acționează ca simbol al înaintării, al abnegației, pe de alta, devine simbolul destrămării, al irosirii în forme iluzorii, ce se rostogolesc, zadarnic, către un liman al adevărului. Ca simbol asociat, versul își aproprie ambele valențe simbolice ale valului. Din perspectiva ambivalenței, se pot interpreta și multe dintre metaforele coalescente, cum ar fi râul și viața, respectiv fluviul și moartea:

„Atât de/ aproape de fluviul morții și de râul vieții, umbra/ retrăiește totul, în mirajul unui incendiu pe mare,/ în florile rare, lăsate în urmă, de albe furtuni…” (I. Poeme, Umbra orfică. Un sfârșit aparent, X)

Deprimarea exclude orice elan, orice proiecție luminoasă pentru sine. Orfismul își creează propriul tărâm, adâncindu-și toposurile în melancolie: visul („Visul a dat viață unui oraș uscat…” – I. Poeme, XXI), umbra („Patetica Umbră e despicată în fâșii” – I. Poeme, XXIII), valul („Valuri amnezice spală piatra dintre lumi” – I. Poeme, XXIII) etc. Sunt invocate, în rătăcirile pline de tristețe, valorile salutare ale rațiunii – luciditatea, înțelepciunea, cunoașterea:

„în noaptea sufletului, visul cel mai adânc/ e o umbră, pe finele valuri, să-l scoată/ din întunericul negru-mort, o clară privire…” (I. Poeme, Umbra orfică. Un sfârșit aparent)

Speranța salvării se află în promisiunile marilor religii: în iluminare: „Tu poți să mă scufunzi sau –/ să mă ridici, întâlnire târzie, iluminare…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 15) și, mai mult chiar, în râvnita întâlnire, în lumină, cu „Râul Spiritului Său”:

„și dacă stele mi se văd printre oase, gustul/ copilăriei în creier, ce sens ar mai avea, de nu/ ai veni Tu, luminos să răsari,/ și mâinile mele palide, în răscrucile timpului,/ nu ar căuta Râul Spiritulul Tău…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 16)

Memoria subiectului liric este invadată de o mulțime de fapte terifiante, cu efecte de neșters în conștiință:

„Avem mai multe memorii… Pune încă o dată același film, corespondentul/ în bosnia, cu ochi umani și carne sfârtecată./ Eliberat de inhibiții, fatidic și sumbru, labirintul/ expune fantasmele, care-au trecut mileniul,/ umbra lor dantescă, peste păduri, totul de vânzare…/ labirintul e ceea ce-ți șterge memoria/ insinuând că nimic sumbru nu s-ar fi întâmplat -/ și păsările ar țipa – memoria ta e piatră și vânt…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 27)

Reparcurgându-le, sporadic, haotic, neglijent, în entropia amintirilor disforice, autoarea induce o teză pesimistă, și anume aceea că acumulările de orice fel, precum și sentimentele, speranțele etc. se destramă ca valurile, în „visul fără formă, al mării” (I. Poeme, XVII). Ataraxia este, în atare condiții, o țintă fără noimă, la fel de inutilă precum reperele mitice, căci „vuietul morții din mituri” nu e mai sonor decât cel din propria ființă (din „mormântul vital”).

Trimiterile la cultura spirituală a umanității (v. și „marea Tiberiadei”, „înecatul/ sfărâmatul Babel”, „Pillat se spală pe mâini”, „smochinul cel mult prea întârziat”, „drumul Damascului” etc.) sunt motivate de uriașa disperare a eului și de voluptatea pe care i-o oferă solidaritatea în suferință:

„Și crucea-i mai întâi sfâșiată, de o semnătură/ a durerii, cu litere de carne și de sânge…” (III. Singurătatea din umbra laurilor negri, V)

Așa se explică și asumarea intertextualității, prin reiterarea – în special în manieră interogativă și directivă – a numeroase aspecte definitorii pentru mitul lui Orfeu: sufletul-pereche, dragostea, despărțirea, nostalgia, rătăcirea prin lume, însingurarea, împletirea limbajului poetic cu cel muzical, într-un catharsis guvernat de ardoarea comunicării, în imposibil, cu ființa iubită etc. (v. „călătoria-i o întâlnire cu cel venit de departe – și ascunsa nostalgie de a fi una cu muzica” – I. Poeme, XXVIII; „și doar intensitatea nostalgiei îi era scut. Aude tristețea lumii alergând în unde fără liman” – I. Poeme, XXX). Toate acestea concură, într-o măiestrită gradație, la erijarea, în forță, a imaginii simbolice a lui Orfeu:

„Ați auzit vreodată vechea harfă cântând? Durerea-i/ plutind în eter? Poetul postumelor, care și-a dat/ nesfârșirii tinerețea – se întoarce, încununat cu lauri/ tot mai negri; de piatra unui biet nebun a fost lovit…” (III. Singurătatea din umbra laurilor negri, XI)

Maria Bologa se instalează în parametrii intertextualității și dintr-o nevoie de clarificare, de ancorare a propriilor trăiri în experiențe superioare, nepieritoare, tezaurizate, dar poate și cu scopul de a se înscrie într-un efort de recuperare a marilor valori culturale. Pe de o parte, situându-se în descendența eroului mitic, se înnobilează și, pe de alta, rememorându-l obstinent, îl salvează de la uitare, îi confirmă și îi întărește viziunea amenințată: „Sfâșiat de îndoială, orfeu o pierde a doua oară pe euridice, pierde viziunea…” (I. Poeme, XVI).

Inspirată de mitul orfic, situată în ordinea acestuia, ca „o umbră de poem” („Umbra unui poem s-a/ blocat în trafic, precum miezul într-un fruct străin” II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 14. prezent), cartea de acum a Doamnei Maria Bologa se pronunță discret, dar fără echivoc, pentru îmbogățirea paradigmei erosului înălțător, de remarcabilă ținută artistică, grație fondului ideatic și sintaxei mixte, de rară complexitate imagistică („Voci se aud, cuvinte amestecate, seminții în vuietul mării, iar unele nu mai sunt pe pământ…” – I. Poeme, XVI; „un val de păsări și pești, născut să fie cer, în cutremur…” – I. Poeme, XXX; „vuietul sângelui dansând în auz (aproape o umbră de poem)” – I. Poeme, XII).

Opera poetică a Doamnei Maria Bologa rămâne deschisă și altor interpretări, inclusiv de natură intertextuală. Spre exemplu, nu pot să nu identific, din perspectivă metatextuală, dialogul pe care îl poartă acest volum cu simbolurile existențiale din poezia lui Eugen Dorcescu: absența, avatarul, chipul, drumul, tăcerea, valul, Orfeu și Euridice etc. (cf. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Elegiile de la Carani, Sub cerul Genezei, Biblice). Orizonturile originalității sale rezidă în matura posesie a instrumentelor artei cuvântului, necesare pentru dăltuirea unor mesaje memorabile, precum (im)posibila definire a dragostei:

„Aș fi numit dragostea un rar călător,/ care tulbură totul; dar m-a prins albă, tăcerea,/ în gheare, ca într-un exil, ce te sfâșie blând –/și îți întinde mâna, să treci peste abis…” (II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni), 18);

sau schița de portret a poetului liric:

„S-a risipit în mii de poeme,/ poate nici nu are chip, și nu are nume,/ doar câte o imagine rămâne în urma cuiva,/ un sunet fin, pecetluindu-i clipe în șir,/ viața, și purtându-i pașii, precum un dans/ de umbre, în spirala frunzelor de acant…” (I. Poeme, XXIV)

Meritele poeziei Doamnei Maria Bologa se găsesc, în principal, la nivelul viziunii, al sincerității și al expresivității artistice. Orfeu și mitul orfic sunt vii – și vii vor fi mereu –, fiindcă moartea, absența, suferința, dragostea sunt veșnice. Eterne sunt și simbolurile culturale. Ele sunt duse mai departe de artiști, care, aidoma Mariei Bologa, știu să le aprofundeze misterul („… întrebările sunt/ și ele o taină, păstrând densitatea râului…” – II. Râul hrănit de mâna ta (Imersiuni),17), contribuind, cu noblețe și rafinament, la cultivarea a ceea ce se află dincolo de…

„Și actorul șoptește, cu vocea lui, ușor răgușită:/ sunt câteva vămi, eu voi fi dincolo de cortină…” (III. Singurătatea din umbra laurilor negri, IV)

Timișoara, 4 iulie 2018.

Lasă un răspuns