«

»

EUGEN DORCESCU : DESPRE GLOSOFILIE SAU GHEORGHE I. TOHĂNEANU – POETUL

gheorghe i. tohaneanu

(La o comemorare)

Elaborarea prezentelor rânduri omagiale se întemeiază pe două seturi de informaţii, îndelung aprofundate şi, până de foarte curând, separat edificate. Acest eveniment comemorativ, la care mi s-a făcut onoarea de a fi invitat, spre a cuvânta, a determinat corelarea lor.

Primul set vizează problematica inteligenţei, temă axială a reflecţiei psihologice, în general, mai cu seamă a reflecţiei moderne, foarte nuanţat tratată în lucrări de dată recentă (după 1983 și, mai ales, după 1990).

Sunt de reţinut, în context, conceptul de „inteligență multiplă” și „tipurile de inteligență” – 7, 8, 9, 10 și chiar 12 la număr.

Iată-le, după Howard Gardner:

• lingvistico-verbală – constă în dominarea limbajului;

• logico-matematică – puterea de a conceptualiza relațiile logice dintre acțiuni și simboluri;

• vizual-spațială – capacitatea de a recunoaște obiecte și de a-și face o idee despre caracteristicile lor, în cadre vizuale;

• muzicală – capacitatea de a produce o piesă muzicală;

• corporal-kinestezică – capacitatea de a coordona mișcări corporale;

• intrapersonală – abilitatea de a se cunoaște pe sine, spre exemplu în ce privește sentimentele sau gândurile;

• interpersonală – abilitatea de a relaționa și de a trăi în armonie cu alte persoane;

• naturalistă – sensibilitatea față de lumea naturală;

• emoțională – sinteză între inteligența interpersonală și cea intrapersonală;

• existențială – meditație asupra existenței. Include sensul vieții și al morții;

• creativă – constă în a inova și în a crea lucruri noi;

• colaborativă – capacitatea de a găsi cea mai bună opțiune în atingerea unui țel, lucrând în echipă.

Fiecărui tip de inteligență îi corespunde, prioritar, un anume profil profesional. Spre exemplu, inteligența logico-matematică (de fapt, inteligență teoretică, marcat cognitivă, „inteligența minții”) îi caracterizează pe savanți, în general, nu doar pe matematicieni. La fel, inteligența lingvistică ar fi apanajul oratorilor, poeților, prozatorilor, dar și al oricui ins capabil să se exprime cu proprietate și eleganță.

Cât despre inteligența emoțională (concept propus, în 1990, de Peter Salovey și John Mayer, și dezvoltat, în 1995, de Daniel Goleman), aceasta, caracterizată fiind de o mare complexitate și eficiență, în plan comportamental și creativ, este strâns legată de biografiile artistice (este „inteligența inimii”).

Al doilea set de informații se referă la personalitatea (la persoana umană) a ilustrului nostru dascăl, de pioasă și generoasă amintire, G. I. Tohăneanu. Aidoma multora dintre cei prezenți, l-am cunoscut bine și, cu trecerea vremii, am strania impresie (certitudine?!) că îl cunosc tot mai bine. G.I. Tohăneanu, departe de a fi, treptat și ireversibil, acoperit și dizolvat de tenebrosul și teribilul acid al uitării, departe de a cunoaște ravagiile entropiei universale, pare a fi, din ce în ce, mai „mare”, mai important, mai „viu” (în sens spiritual), cu fiecare an ce se scurge de la mutarea sa la Domnul. Persoana și personalitatea lui G.I. Tohăneanu beneficiază, din plin, de redundanța amintirii. Persoana și personalitatea sa au trecut de la notorietate, la celebritate. Și, în fine, de la celebritate, la glorie. Așa se întâmplă, îndeosebi, cu cei care dau lumii opere neperisabile, cu artiștii. Cu acele persoane umane capabile de creație, adică de sinteze între cunoașterea teoretică și cunoașterea sensibilă – dacă ambele, precum și sinteza lor, sunt situate la nivelul excelenței.

De fapt, G.I. Tohăneanu se înscrie, fără nicio dificultate, în acea definiție pe care am îndrăznit să o dau, cândva, persoanei umane: Persoana umană este acel individ uman, purtător de excelență, care trăiește pentru un ideal, care este animat nu doar de sentimentul, ci și de cultul valorilor și care are necesități spirituale conștientizate.

Idealul Profesorului G.I. Tohăneanu era limba română, identificarea ființei sale cu ființa limbii, o foarte personală și patetică glosofilie. „Limba română! Cum mă bântuie ea pe mine!”, a exclamat odată, într-o seară, în biroul său, în timp ce afară se dezlănțuise o violentă furtună estivală. Iar valorile cultivate, și iubite de Domnia Sa, au fost, cum se știe, marii scriitori români și latini: Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Vergilius etc.

Revăzându-mi notele, pentru a da curs gentilei invitații, pe care doamnele profesoare de la Litere (Lector. univ. dr. Maria Subi, Lector univ. dr. Gabriela Radu, Conf. univ. dr. Simona Constantinovici, Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu) mi-au adresat-o, am făcut un experiment simplu: am așezat față în față ceea ce știam despre tipurile de inteligență cu ceea ce știam despre Persoana Profesorului G.I. Tohăneanu. Și am constatat, numaidecât, că trei tipuri de inteligență i se potrivesc pe de-a-ntregul: inteligența lingvistică, inteligența teoretică și inteligența emoțională. Cel de al patrulea – inteligența existențial-spirituală, cea care are obsesia transcendenței – nu îi este străin, dar se plasează în urma celorlalte.

Or, „talentul este un produs al inteligenței emoționale”, „un cumul de facultăți, atât artistice, cât și intelectuale” .

Atare definiţii, nu mă îndoiesc, vor fi considerate de oricine perfect compatibile cu marile înzestrări intelectuale, intelectual-lingvistice și intelectual-emoționale ale Profesorului G.I. Tohăneanu.

Inteligența emoțională i-a permis, într-adevăr, să pună în lucrare „abilitatea de a percepe și de a exprima emoții, de a le integra, pentru a facilita gândirea, pentru a înțelege și a raționa cu emoții, precum și pentru a regla emoțiile la sine și la ceilalți” . Și a conferit textului său un stil, imediat recognoscibil, de neimitat, fiindcă: „ talentul este individual, inteligența este colectivă” .

Stilul scrierilor tohănesciene are, aidoma autorului lor, o personalitate într-atât de accentuată, încât face imposibil orice fel de epigonism. Exact cum se petrec lucrurile în cazul operelor literare. Temele pot, și sunt, preluate de la autor, la autor, nu însă și expresia. Un discipol care, fascinat de strălucirea stilistică a Maestrului, ar încerca s-o mimeze, ar risca să-și discrediteze definitiv propria operă, indiferent cât de consistent i-ar fi conținutul.

Profesorul G.I. Tohăneanu a fost și a rămas, deopotrivă, savant și poet. Un savant glosofil, inseparabil de un poet glosofil. Filosofia poeziei sale, mai exact: arhitema ei, este chiar glosofilia. Iar temele sunt idiolectele artistice, ce l-au obsedat toată viață, precum și „o seamă de cuvinte românești”, cuvinte cu istorii personale uimitoare, emoționante, tulburătoare, cum găsim în extraordinarul volum de texte poematice sui-generis Dicționar de imagini pierdute, Editura Amarcord, Timișoara, 1995 (să se vadă, drept probe, minunatele povești de viață Agonie, Amic, Melancolie, Monument etc. etc.). Capitolele acestei cărţi unice nu sunt, pur și simplu, fişe de dicţionar, ci, mai cu seamă, biografii romanţate, având ca eroi cuvinte mai vechi sau mai noi ale limbii române. Cuvintele se nasc, mor, călătoresc, îşi schimbă sau îşi pierd identitatea, se bucură şi suferă, odată cu scriitorul-savant, care le evocă, empatic, viaţa zbuciumată şi miraculoasă. Mai mult: cărțile Profesorului dedicate lui Eminescu sau Sadoveanu sunt mari lucrări de știință a limbii, dar și, deopotrivă, sau, poate, mai ales, mari poeme în proză, de factură post-modernă, vieţi romanţate ale unor entități antropo-estetice. Pare, poate, greu de crezut, dar e pasionant să observăm această realitate, care ne smulge brusc din rutină şi ne determină a gândi liber şi proaspăt, care ne stimulează şi dubiul, şi încrederea, care stârnește întrebări, nu generează, neapărat, răspunsuri, care întreține dinamica trăirii în spirit, care, altfel spus, dă o viaţă nouă, o perspectivă nouă, reflecţiei noastre asupra omului şi asupra operei sale. Un nou Tohăneanu. Acelaşi şi, totuşi, altul. Dʼoutre tombe, Profesorul ne îndeamnă să deschidem fereastra inimii şi a minţii spre a intra aerul, mereu proaspăt, al scrierilor sale.

Ce fel de poet este G.I. Tohăneanu, dacă îl raportăm la schema teoretică pe care am propus-o nu de mult: genuin, doctus, artifex? G.I. Tohăneanu este, deopotrivă, genuin (fiind înzestrat cu o sclipitoare inteligență lingvistică și cu o enormă inteligență emoțională), doctus (îl atrag temele culturale) și artifex (folosește o limbă română perfectă, mlădioasă, plină de savoare și de energie).

Cum putem defini arta sa, dacă o raportăm la perenele definiții ale artei: mímesis, catharsis, poiesis? De asemenea, este toate trei: „imită” maniera superior-artistică de a transmite mesaje, dă frâu liber, dar strunit cu inteligenţă, sentimentelor proprii și controlează atent efectul textului asupra receptorului, își construiește, își „face” (poiein), cu mare grijă, enunțul.

Un poet de o surprinzătoare originalitate.

Și încă ceva: biografia empirică și cea artistică ale lui G.I. Tohăneanu m-au obligat să trec dincolo de identificarea filonului liric și să meditez la diferența dintre talent și geniu.

Se știe prea bine, și de multă vreme: Un geniu schimbă modul în care oamenii percep domeniul în care a avut loc munca sa.

Or, este de netăgăduit că G.I. Tohăneanu a schimbat modul convențional de a se înțelege atât lingvistica, precum și, măcar într-o anumită măsură, literatura.

A creat un nou obiect al cercetării raționale și al elanului imaginativ-afectiv, altfel spus, un nou domeniu – literaritatea limbajului în sine – , domeniu ce nu era decât, poate, schițat aproximativ înainte. Şi a propus o metodă nouă, adecvată acestuia, ea însăși interferentă, sintetică: abordarea lucidă – erudită – patetico-participativă a limbajului. De aceea, munca sa este categoric creatoare, este poiesis, în accepțiunea filosofică a termenului: „(poiesis este) activitatea prin care o persoană aduce la existență ceva care nu existase înainte” .

Iată cum vede diferența dintre talent și geniu un psiho-pedagog contemporan:

„Se cheamă geniu omul care creează forme noi de activitate, neîntreprinse de alții mai înainte, sau dezvoltă, într-un mod pe de-a-ntregul propriu și personal, activități deja cunoscute; și talent, cel care practică forme de activitate, în general sau frecvent practicate de alții, mai bine decât majoritatea celor care cultivă aceleași aptitudini” .

Închei această schiță de portret cu o zicere, ca o pecete, a lui Immanuel Kant, din Critica puterii de judecată, cartea a treia:

„Geniul este dispoziția înnăscută a spiritului prin care natura dă reguli artei”.
O schiță de portret, nimic mai mult, dar nici mai puțin, fără pretenția de a convinge, hazardată, poate, dar având nădejdea, și secreta iluzie, că, volens-nolens, dată fiind abisalitatea modelului, va fi luată în seamă și contemplată cu o calmă îngândurare.

Lasă un răspuns