«

»

Remus Lucian Ştefan: Poesis

182360_3189956352599_927274949_n

Iubitei

poezia aceasta am mai scris-o cândva
poate nu de foarte mult timp
poate ultimei mele iubite
nu-mi amintesc
poezia aceasta despre sublimarea corpului meu nechimic de la starea de inimă la starea de suflet am mai scris-o
acum câteva anotimpuri ploioase
la puțin timp dupa moartea subită a dinozaurilor
poezia aceasta despre sublimarea sentimentului a te avea în sentimentul a te iubi
această reacţie endotermică
am mai scris o cândva nu de mult
când împreună
rodeam șoriceste sâmburi de rodie

poezia aceasta despre sublimare
absoarbe fierbinte căldura trupului tău
luminos roşu snake-fire-tiger
doar la atingerea degetelor care mi se scurg pe barbă( pe barba moștenită de la aaron)
motănindu-o
poezia aceasta e starea gazoasă
a sufletului meu sublimând
(sau gazeificându-se amestecat intr-o formulă alchimică cu sufletului tău cine ştie)
fără ca lichidul seminal să-ţi ţâşnească in uter
și am scris-o
când rodeam șoricește sâmburi de rodie
vegheaţi de ochii uriaşi ai cozilor de păun
sub lumina copacului frunzos
unde-și avea culcușul
un șarpe tigru de foc
alb
acum câteva anotimpuri ploioase
acum la puțin timp de la moartea subită a dinozaurilor
acum
poezia asta am scris-o acum când stau cu urechea lipită fix acolo
între umerii tăi minunaţi
în dreptul gâtului
unde bate o inimă
Mati
două sute de răsarituri
ne aduc in palme lumina fierbinte
douā sute de veri înnegrim cu bronz
o insulă un ţărm
o bucatä albă de piele de șarpe
se apropie încet-încetișor
se sparge de vânt
taie plecarea ta
pe ape-liniștea-o vedenie
în sat lumina-în fiecare secundă
oamenii sunt frumoși atunci când
își plang inţepeniţi viii dintr-un cimitir în curent
rămânem încă două sute de veri
ucenicii unui înotator de performanță înváţăm cuvintele:
Mersul Apa
Pe Prin Cu
apoi legăm între ele
mersul-cu-apa
scânteierile oaselor zdrobite de stânci
o scăpărare
in paturi două sute de sori răsărind sub două sute de perdele de fum
două sute de îmbrățișări
carbonizate între două sute de păduri la malul mării
până și moartea a învăţat să înoate
două sute de stânci mai departe
salvăm pescărușul care se zbate
între piepturile noastre
carbonizate
intre cioturile mâinilor carbonizate
respiram fumul
ars in penele arse
lipite unele de altele
buzele noastre
aproape carbonizate
împietresc
astăzi sunt nero
am pus foc poeziei
pentru o romă in flăcări

Lasă un răspuns