«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina Lucia Mihalca

Reîntregirea

Lumina nevăzută
străbate culoarele memoriei,
cuvintele curg neîncetat,
precum ploaia calmă şi caldă din cer
în inima pământului.
Treptat, muzica se strecoară,
deschizi şi pătrunzi
prin noi lumi,
în toate părţile
pare să zbori.
Un pas.
Un salt de octavă.
Un dans.
O adiere.
Beatitudine.
Încotro te îndrepţi?
Într-o continuă expansiune,
eliberat,
laşi totul în urmă,
treci prin atâtea porţi,
te reconectezi
cu fluxul tuturor călătoriilor purtate,
cu necuprinsa câmpie de amintiri calde, profunde,
de percepţii, trăiri, dorinţe şi vise
ce-ţi pătrund din ce în ce mai adânc,
în armonie
te contopeşti cu ele.
Înaintezi.
Într-o oglindă
te surprinzi zâmbind,
în ochi te priveşti, recunoscându-te,
o fericire neasemuită creşte,
înfloreşte,
te-nconjoară,
sincronizată
cu tine din tine.
Nu eşti singur,
cu tine eşti şi mereu ai fost.
Înconjurat de iubire, de lumină,
eşti pregătit să fii Tu!

23 iunie 2016

Renaşterea

Apele se mişcă
în acel loc numit inimă,
undele ei ating cerul deschis pentru tine,
spre pârgul iubirii
cobori încet pe trupu-i fremătând,
până la explozia finală
miliarde de licurici îndrăgostiţi
simţi în ochii flămânzi
de culoarea văpăii
din adâncuri.

Miresme de primăvară
în valuri se-mprăştie în inimă.
Lumini şi umbre
se rotesc,
trec prin tine.

Magie de seară,
gândurile plutesc,
din aripi vii de curcubeu.
Extaz. Nemărginire.

17 noiembrie 2016

 

 Ridicarea vălului

 

Deşi nu mai rostim niciun cuvânt,

dialogul continuă într-un cer nicicând văzut,

nici vehement, nici duios,

nici cu viaţă, nici fără viaţă.

 

Un fragment dintr-un peisaj îndepărtat

se micşorează încet, blând,

pe un câmp alb

se conturează o cărare neagră.

O topire tăcută pare a fi totul, făcând uitate

gestul aprinderii şi para luminoasă

în care se zbat

atâtea posibile întâmplări.

 

Orbit de-atâta mirare, în tainica-nserare,

rătăceşti pe umbroasa cărare.

Oare ce s-ar întâmpla cu tine, cu noi,

dacă şi astăzi, şi mâine,

am rămâne să privim

cum se topeşte lumânarea?

 

Soarele apune, noaptea se destramă,

ziua se sfârşeşte, omul uită, omul moare,

dar o lumânare ce arde

rămâne acelaşi tablou dramatic.

Sunetul muzicii

curge în liniştea dintre note,

se-aude în noaptea nesfârşită

chiar şi atunci când

pentru toţi pare a fi dimineaţă.

 

Universul picură rătăcit între noi,

iar fiecare petală

departe îşi poartă povestea.

Străbaţi cu atenţie unda ce caută

să iasă, să se facă auzită.

Privirea îţi joacă feste, se frământă,

alunecă uşor,

pluteşte în bătaia vântului,

aleargând după umbrele

ce se agită în dansul lor,

ca, la final de joc,

mult timp să rămână nemişcate.

 

În sânge, încă, îi simţi clocotul,

doina, şoapta, chemarea…

Lasă un răspuns