«

»

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina Lucia Mihalca

Aşteptarea…

Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,
asemeni nisipurilor mişcătoare,
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,
un vis inspirat din repetare,
face parte din tine,
înăuntru îl simţi, renăscându-te.

Da, iubitule!
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
cu tainele luminii
în aventura cunoaşterii,
lutul facerii, fericit în roua iubirii!

Ochiul apei

Înainte de a exista, din tăcerea visului
privea oul cosmic apărut
prin contopirea cerului cu pământul.
Înainte de a exista, privea nuferii calmi
cum suspinau retrași,
în adâncul mâlului întunecos,
ca, în lumina aurorei, să renască.
Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,
pletele sălciilor se unduiau.

Prin vocea Profetului, o mână visătoare
pictează eternitatea,
o zi albă, o noape plină de convulsii,
pictează repede Paradisul,
fără eboșe, fără retuș,
doar din sclipiri
( în viteză, marele secret al vieții)
albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.
Cunoaște reveria mileniilor,
culorile devin cuvinte,
cuvintele devin poeme curgătoare.
Când furtuna sfâșie cerul, apele se revarsă
în culorile dorite, până la suflet.
La început, la orizont e doar o ceață,
o luptă între piatră și aer, între cer și apă,
o lume în flăcări, o lume în expansiune.
Trecutul este prezent, imaginea se trezește,
spațiul e cucerit, prinde viață.
Visează, visează nemărginit.
În adâncimea timpului a fost înghițit.
Ca să intri în visele
unui om trebuie să fii om.
Este vărsat pe un mal de nisip,
o pasăre zboară cu o floare albă în cioc,
auzi şoaptele nopţii
trecând din fereastră-n fereastră,
bătăile inimilor îndrăgostite
şi freamătul mirării
în faţa lucrului nefăcut, necunoscut.
Într-o poveste confuză, privirea spune totul.

Întorci pagina imaculată în universul visului.
Mâna este trezită din candoarea somnului.
Iată, o pată în inima cuvântului!
O umbră în apa din depărtare
provoacă forțele adormite,
la graniță, ghețarii răspund sacadat,
cu o voință pură – miracolul
mișcarii și curgerii cristaline –
gravezi norii vocalelor,
cuvintele pot fi elidate,
un spațiu se întinde
și prinde formă
până când începi să crezi.
Vezi pământul și viața,
renașterea,
adevărata aventură,
ieși din vastul necunoscut
și vezi imensitatea din noua viață.

Ne regăsim zâmbitori printre pomi.
Iubirea este un copil senin, vioi, zglobiu.
Amintește-ți! În tine-i lumina,
în tine-i splendoarea.
Permite-i să vină, primește-o!
Totul e plăsmuit, totul se mișcă.
O lumină mică e fericirea, în sine.
Dincolo de dincolo,
de umbrele nopții nu te mai temi.
Atât de aproape de taină,
trăiești speranța pură, fragilă și nudă,
sămânța unor vise fără sfârșit.

Oare, noi descoperim lumea
sau lumea ne descoperă pe noi?

Utrenia

Pulsiunile unei noi lumi îți înrourează dimineața,
într-o armonie cosmică. Ca o rugăciune,
o lumină tămăduitoare străbate
prin cerul nesfârșit,
distanțe, inimi, gânduri,
în adevărurile simple ale vieții.
Un sunet al timpului!
Cuvântul, e și în noi, și în afara noastră.
Cu fiecare vers te purifică.
Universul, triada: cer, ape, pământ!

Odată cu sunetele miraculoase, de o frecvență înaltă,
ce pătrund în tine, înflorind în cuvânt,
un înger hermeneut
îți adeverește
că ești un fir unic,
de neînlocuit, în tapiseria vieții.
Lumina ei îți dă viață. E însăși poezia!

O taină se scrie în sânge!
Pâinea este tăiată și împărțită, odată cu vinul băut cucernic.
E-acolo cu tine, în fiecare moleculă, în fiecare gând,
în dorința mâinilor de a-i mângâia trupul,
în dorința buzelor de a-i depune,
peste tot, sărutări,
ca un tatuaj al dragostei purtate.
Un univers este Ea!
Litie evanghelică, poemele ei!

Cu nerăbdare aștepți orele să treacă.
Aura ei arde și contopește, până la fuziune,
ființe și lucruri,
trăiri, sentimente, emoții,
imposibil de redat în versuri.
În palmea ei
îi vei așeza toată viața.
Cu ochii închiși îi știi chipul,
din memorie o poți desena,
dar niciun creion, nicio daltă
și nicio pensulă nu-i vor putea transpune
lumina ce străbate totul.

Pereții de plută ai destinului nu-ți mai pot răspunde.
Acum crezi că, prea târziu, ți-a fost sortit
să ajungi
la masa festivă a fericirii.
În gol navighezi.
Fiecare clipă își are o șansă.

De pe cuprinsul lumii, vânturile s-au oprit,
valurile au amuțit,
planeta și-a încetinit ritmul.
Ascultă liniștea! Taci și ascultă!
În acea tăcere înaltă,
un răspuns vine pentru tine.
În interiorul sunetului e o poartă spre cer.
Acum poți găsi drumul de întoarcere.

Niciodată nu-i prea târziu
să înveți sensul,
înțelesurile Luminii și ale Cuvântului!

Lasă un răspuns