«

»

Mihai Merticaru – sonete

SONETUL CONVIETUIRII FERICITE

Împărțim un vis și-o împărăție,
O inimă cu două luminișuri,
Un munte cu abisuri și suișuri
Și-un fermecat izvor cu apă vie.

Ne cățărăm pe-aceleași povârnișuri,
Cât mai departe de viața pustie,
Dragostea ne e marea bogăție,
Cântăm pe-o vioară cu două arcușuri.

Adesea ne-ntâlnim în același gând,
Vrăjiți, rătăcim printr-o melodie,
Ne troienim în iluzii surâzând

Și ne-nzdrăvenim într-un suspin plăpând.
Murim și –nviem într-o feerie,
Amurgul amâne-se sine die!

SONETUL CREATORULUI

Cuprins ți-e sufletul de nemurire,
Arderile de-o clipă-s veșnicie,
Tot ce atingi se face poezie,
Iar ce gândești începe să transpire,

Că n-are mâna timp, toate să scrie,
Nici să acordeze atâtea lire,
Pe ață, mărgăritare să înșire,
Finalul să fie o melodie.

Ai inimă, fagure de albine,
Adesea, vulcan aprins în strașnic piept,,
Centrală cu o mie de turbine,

Gândirea ta, galaxia, susține.
Tu, adept al unui înțelept precept,
Nu mergi pe drumul bătătorit și drept.

SONETUL VINULUI

O tainică magie se arată;
Licoare se face raza de soare
Și bucuria chiuie-n pahare,
Că toamna-i aurie și bogată.

Belșug de băuturi aromitoare,
Nu mai vezi nicio față supărată,
Beatitudinea-i cu toți surată,
Mare cu vin roșu e-ntreaga zare.

Râvnitul rod trimis din auroră
Limbi dezleagă, prieteniile leagă
Și noaptea devine multicoloră,

Ființă cu ființă se adoră.
Nu poate, totuși, nime să-nțeleagă
Cum de ura,-n lume, rămâne-ntreagă.

SONETUL IUBIRII

Vara din tine și iarna din mine,
O briză și un vifor siberian,
Din povestea Isoldei și-a lui Tristan,
Se-nvârtejesc precum două turbine,

S-armonizează ca sunetu-n timpan,
Sfielnic, jinduiesc să se îmbine,
Afecțiunii, să i se închine,
Zilele să nu se mai scurgă în van.

Invidia dospește răul în gând,
În fulger se preface, străluminând,
Prin bezna-ntinsă, avidă capcană,

Fără-ncetare înfulecând flămând,
Dar n-are spor, cât ar fi de tirană,
Dacă iubirea e fără prihană.

SONETUL VISĂTORULUI

Cu pașii prin gropi și capul în stele,
Aleargă dup-o fantomă ciudată,
Pe care n-a văzut-o niciodată;
Nu știe de-i printre bune sau rele.

E regele într-o țară visată,
Trăiește simultan în lumi paralele,
Nu-i pasă de-i prins în horă de iele,
De duhurile altor zori se-mbată.

Afundându-se-n ale gândului zări,
Vorbind o limbă puțin cunoscută,
Are căi de acces spre ilimitări,

Poate să-și croiască-n cremene cărări.
Planeta-i într-o jalnică derută,
Pulpana desăvârșirii, el sărută.

Lasă un răspuns