«

»

Vavila Popovici: FILOZOFIA, religia și știința (7) PLOTIN (Neoplatonism)

„Lumea trebuie să fie marcată de legi și de ordine, pentru a fi scena vieții morale a omului, altfel ar fi haos, iar legea nu are o altă putere în afara celei de a duce la împlinire destinul; ea a fost dată indivizilor, iar ei o poartă cu sine și o folosesc…” – Plotin

Sunt la a 7-a expunere despre legătura între Filozofie și ideile, sentimentele împărtășite de oameni care transcend cunoscutul sau naturalul, precum și legătura cu alt tip de cunoaștere – sigură și rațională – , cu privire la natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență. Este legătura care poate asigura progresul.
Pentru a face filozofie se cere a avea o mare sensibilitate, atât de mare încât să încerci să intri în tine însuți, să cauți un punct de sprijin în gândirea ta care să te echilibreze și să ai puterea de a-i echilibra și pe ceilalți prin devoalarea contextului în care ai găsit acest punct de echilibru, să-l poți explica celorlalți. Aceasta au făcut o serie de filozofi, pentru a ajuta cu gândirea lor la bunul mers al acestei lumi.
Am scris până acum despre filozofia antică, despre stoicismul grec și cel roman (5 capitole), capitolul 6 l-am considerat cel despre Marcus Aurelius și acum trec la neoplatonism, cu reprezentantul de seamă – Plotin.
Despre Plotin, cu ani în urmă s-a vorbit prea puțin și aceasta din cauză că trăitorii secolului trecut nu au fost interesați de tema sa predominantă, cea a transcendenței divine.
Plotin (204-270) a fost un filosof grec, născut în Egipt, la Lykopolis. Viața sa ne este cunoscută prin relatarea lui Porphyrus, elevul său, care s-a îngrijit și de punerea în ordine a ideilor sale. Plotin a început să studieze filozofia la 28 de ani. Decepționat la început, l-a cunoscut mai târziu pe Ammonios Saccas care profesa la Alexandria o doctrină neoplatonică. După ce a asistat la o prelegere a lui Ammonios, puternic impresionat, Plotin i-ar fi spus prietenului care îl adusese acolo: „pe acest om l-am căutat!” și a urmat învățământul acestuia timp de 11 ani. La 40 de ani a plecat la Roma unde a fondat o școală și a început să scrie după 50 de ani. Avea o mare ușurință de a improviza, lucrările sale erau condensate, cu accente de mare entuziasm poetic. Avea o fire blândă, dădea sfaturi și era privit cu prietenie de împăratul Gallerius și de soția acestuia. Era un cunoscător al întregii filozofii antice. Comenta deseori în jurul unui text sau idei platonice, aristotelice sau stoice. Divinitatea pentru Plotin era Unul sau Binele, Unul fiind perfecțiunea supremă, despre care nu se poate spune decât că există. Din el ies Inteligența și sufletul. Inteligența este sediul ideilor, așa cum o concepuse Platon, ea admite pluralitatea esențelor inteligibile. Sufletul este o emanație a inteligenței, este viață eternă, este nemuritor. Lumea materială este existența cea mai degradată la care de abia mai ajunge lumina Unuia și a Binelui. Dar, imperfecți fiind, ajungem la cunoașterea Unuia numai cu ajutorul Extazului – un idealism religios care a putut face trecerea de la filozofia antică la cea creștină – deși diferența este mare, Dumnezeul creștin nu produce prin emanație ci prin creație liberă, prin inteligență, voință și bunătatea Lui. Existența și spiritul se prezintă ca prima sciziune a unității, iar sufletul este desfășurarea tocmai a acestei mișcări și a acestei diviziuni.
Cei din Roma care îi audiaseră cursurile i-au cerut ca problemele dezbătute să fie scrise, dezvoltate, el însă a refuzat fiindcă nu avea nici timpul necesar, nici sănătatea ochilor. Această condensare a ideilor l-au făcut obscur, încă de pe atunci, în special celor care nu i-au ascultat cursurile. În plus nu cunoștea foarte bine limba elenă, citea, vorbea dar nu avea darul scrierii, al compunerii. A fost un filozof eclectic, care a luat la bază metafizica lui Platon meditând asupra ei și întregind-o. Mulți filozofi moderni au fost influențați de metafizica lui Plotin, metafizica însemnând nu numai o viziune de ansamblu asupra existenței, dar și valorificarea ei pentru echilibrarea omului cu cosmosul, cu lumea și cu sine.
A murit după o boală grea. Înainte de a-și fi dat sufletul Plotin ar fi rostit: „Mă străduiesc să înalț divinul din mine la divinul din Univers”. Avea doar 66 de ani.
Opera sa a fost compusă în 16 ani de un spirit matur care, în momentul când a început să scrie, își formulase deja pe deplin sistemul filosofic, putând întemeia un nou curent filosofic – neoplatonismul, care a exercitat o puternică influență asupra contemporanilor săi și asupra filozofilor care au venit în urma lui.
Prelegerile și scrierile sale filozofice au fost prelucrate cu o remarcabilă acuratețe de principalul său discipol, Porfir, și publicate între anii 301-305 sub titlul de „Enneade”, tot el scriind și „Vita Plotini”. Cele 54 de tratatele incluse în Enneade sunt, de fapt, comentarii asupra unor teme clasice, din filozofia greacă anterioară (inspirate nu numai din Platon, ci și din Aristotel, stoici, etc.) pe baza cărora, Plotin a construit doctrina sa originală. A încercat să concilieze în scrierile sale exigențele raționalității, caracteristica filozofiei grecești, cu aspirațiile mistice.
Atât Plotin cât şi Porfir au trăit și au scris într-o perioadă de criză a culturii filosofice. Porfir a împărțit opera lui Plotin în șase capitole, fiecare a câte nouă tratate. De aici numele de Enneade (nouă) acordate grupelor de câte nouă tratate. În viziunea lui Porfir, prima Enneadă tratează chestiunile de etică, a doua și a treia pe cele de fizică, a patra Enneadă cuprinde tratatele care au ca temă Sufletul, a cincea pe cele care au ca temă Intelectul, iar a șasea Enneadă pe cele care se referă în mod precumpănitor la Unul.
Neoplatonismul a exercitat o puternică influență asupra creștinismului fiind revalorificat, în secolul XV, prin intermediul culturii arabe și reabilitat, în Renaștere, odată cu interesul pentru Platon. Giordano Bruno (1548-1600) s-a referit în mod frecvent la Plotin și a dezvoltat unele teze plotiniene. În secolele următoare, interesul a cunoscut un nou declin; în secolul XVIII s-a trăit pe culmile rațiunii și s-a renunțat la ele, în secolul XIX – pe culmile științei și s-a renunțat la aceste culmi, pentru ca tot în acel secol Plotin să devină un „autor la modă”. Goethe (1749- 1832) l-a citit cu entuziasm și a scris chiar versuri „plotiniene”. Plotin a fost citit și comentat de filozoful german Hegel (1770-1831), care a formulat și obiecții, în timp ce contemporanul său – filozoful german Schelling se simte foarte apropiat de Plotin în cadrul teoriei sale despre Absolut. Mai trebuie menționată și influența lui Plotin asupra filozofului francez Henri Bergson (1859-1941). Toate acestea denotă „încercări de lichidare a deficiențelor spiritului omenesc”, după cum se exprima filozoful român Nae Ionescu. Aș spune că mai întâi este analiza pe care o fac filozofii pentru a ajunge la depistarea neregulilor din societatea în care trăiesc, cei mai mulți dintre ei luând în considerare cele descoperite până la ei de către ceilalți filozofi și adăugând ideile lor, căci „totul pornește de la necesitatea de echilibru al omului în univers”.
Plotin lansează premisele dezvoltării fenomenologiei, dezvoltate în secolul XX de către filozoful austriac Husserl (1859-1938), apreciind faptul că mintea joacă un rol activ în percepția obiectelor și întâmplărilor din jur, nerămânând pasivă la fluxul de informații ce le primește din diverse surse. În materie religioasă, religia însemnând orientare spirituală, potențare a vieții spirituale pentru ea însăși, dar și un interes pentru ceea ce este dincolo de realitatea pe care o trăim, Plotin dezvoltă în acest sens o filozofie originală, considerând că sufletul este format din două părți diferite: partea superioară este cea care reține caracteristicile divine și cea care este departe de lumea pământească, iar partea inferioară, cea care adăpostește trăsăturile personalității și cea care este susceptibilă de a fi coruptă de vicii și de pasiuni.
Pornind de la această doctrină mistică, viziunea religioasă a lui Plotin poate fi rezumată astfel:
Locul cosmic în care existența capătă dimensiune fizică este sufletul, care este atât un agent contemplativ, cât și un actor; partea contemplativă este cea superioară care menține permanent legătura cu latura divină, în timp ce partea inferioară, cea coruptibilă, trebuie să își regăsească drumul către jumătatea sa; regăsirea acestui drum se realizează prin parcurgerea a trei etape: cultivarea virtuții, prin care sufletul regăsește calea către Divinitate, practica dialecticii, care informează sufletul despre natura existenței și contemplația, care este practic adevăratul mod de acțiune al sufletului, aici realizându-se practic unirea celor două jumătăți sufletești; adevărata misiune a sufletului este de a ajunge la un nivel cât mai apropiat de cel al lui Dumnezeu, motiv pentru care Plotin face diferența între virtutea de ordin divin și cea de ordin civic, prima fiind cea care este cea mai importantă și care o cuprinde și pe cea de a doua. Odată reunit, sufletul se poate concentra pe integrarea sa în sistemul divin al „unicului/unul-ui”, care este generatorul tuturor formelor de viață. Plotin consideră că această denumire de „unic” nu este potrivită, întrucât se face referire la un concept ce nu poate fi înțeles de către oameni. Filosofia lui Plotin avea să se propage ulterior în lumea arabă, cât și în India și în lumea creștină, în perioada Evului Mediu.
Pentru Plotin, Dumnezeu este transcendent lumii, căci acesta se află într-o sferă supra-pământească, deasupra lumii și ca atare El nu poate fi sesizat cu ajutorul conceptelor. El este Unul, care mai este numit și Binele, Principiul sau cel Dintâi.
Binele era expresia cea mai înaltă a gândirii pure a raționalității spiritului conștient, a raționalului care tinde să cunoască și să înțeleagă toată lumea. Nostalgia după cunoaștere se liniștește ajunsă în acest punct, căci Binele este identic cu cunoașterea cea mai desăvârșită.
Platon considera Erosul ca fiind de obârșie divină, fără să fie divin, el aparținând lumii demonicului, care se află între ceea ce este nemuritor și muritor, într-o neliniște eternă și mereu nedesăvârșită, căci Erosul este entuziasm și pasiune mișcată de o nostalgie nemărginită după Bine și Frumos, după cunoaștere și eterna liniște. În timp ce Binele trebuie să fie privit ca principiul al rațiunii, ca Logos, iubirea (eros) are o notă de iraționalitate și de neînțeles, ca și lumea. Problema este de a reface legătura dintre Logos și Eros, între Bine și Iubire, între rațiune și viață. Plotin soluționează această problemă prin interpretarea pe care o dă vieții religioase. Problemele în jurul cărora se rotește filozofia lui Plotin sunt: a) Cum s-a născut lumea din „Unul” și b) Cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.
Pentru Plotin viața spirituală este religioasă, iar între religie și știință, artă și erotică nu este nici o contradicție; arta, iubirea și filozofia sunt drumul spre religie.
Dumnezeu este, pentru Plotin, temeiul întregii existențe și principiul tuturor valorilor, ceea ce înseamnă că sfera existenței își are originea în Dumnezeu și se dezvoltă devenind lumea inteligibilă a ideilor. Unitatea absolută menține lucrurile în toate, pătrunzând prin toate, adunând laolaltă și unind ceea ce, fiind separat în opoziție, este în pericol să se dezbine. El este deasupra a toate; El nu are mărime, nu este infinit; este centrul universului lucrurilor, izvorul veșnic al virtuții și originea iubirii divine, în jurul căruia se mișcă totul, spre care se îndreaptă totul, din care își iau începutul și ieșirea, și conștiința de sine; El produce totul, existența și viața în creaturi, le susține și le poartă, căci deși El este transcendent, totuși întrepătrunde totul, Dumnezeu este mai mult decât existența; El este supra-raționalul. Lumea spiritului este lumea realității adevărate. Nu materia și lumea fizică reprezintă realitatea, ci gândirea, ca viață spirituală conștientă: ea este identică cu existența. Raționalul este existentul și existentul este rațional. Din lumea Ideilor urmează viața acestei lumi senzoriale sau sfera sufletului lumii. În concluzie, pentru Plotin, Dumnezeu este iubire, căci el scrie: „Demn de iubire și iubire este El; El este iubirea Sa însăși, fiindcă El nu este altcumva frumos decât prin Sine însuși și în Sine însuși”.
Noi știm despre Dumnezeu numai atât cât ne-a descoperit El. Dumnezeu este, pentru Plotin, Marele Anonim, pe care nu-L poate numi nici un nume. Dumnezeu este prototipul etern al întregii frumuseți. Filozoful idealist italian Benedetto Croce (1866-1952) scria: „Numai o dată cu Plotin frumosul cu arta se contopesc într-un concept unic și se obține o concepție cu totul nouă; frumosul și arta se contopesc acum într-o pasiune și înălțare mistică a spiritului”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire. De unde rezultă că Binele este superior Frumosului, așa cum Spiritul este inferior Binelui.
Formele vieții sunt produse din eternitate din Unul, formele inferioare au tendința înspre cele mai înalte, cele superioare înspre cele inferioare. Dumnezeu activează, sau, mai corect, El trebuie să acționeze în lume. El trebuie să se prefacă în lume, El rămâne ceea ce este; Dumnezeu este prezent în lume prin forțele spirituale. Acest lucru nu înseamnă că El se împarte, fiindcă ceea ce este spiritual nu poate fi împărțit. La fel și omul participă la Dumnezeu, dar numai în măsura în care acesta își face loc liber în sufletul său pentru a-L primi pe Dumnezeu.
Sufletul poate de asemenea să intre într-un raport intim și cu lumea ideală, care emană din divinitate. Omul este capabil să facă acest lucru datorită „Eros”-ului. Când sufletul este atras de către Eros spre lumea ideală, el începe să urce spre forme din ce în ce mai frumoase. Și aceasta numai printr-o stare extatică. Sufletul este chinuit de nostalgia Binelui, fiindcă sufletul este în esența sa bun. Răul își are originea în lumea externă, prin aceea că sufletul, sălășluind în corp, este murdărit de materie. Posibilitatea mântuirii sufletului se bazează, după Plotin, pe faptul că acesta este înrudit esențial cu Dumnezeu. „Ochiul n-ar fi văzut niciodată soarele, dacă el n-ar fi înrudit cu acesta; tot asemenea sufletul n-ar putea vedea frumosul, dacă el însuși n-ar fi frumos. De aceea să devină fiecare mai întâi asemenea cu Dumnezeu și frumos, dacă vrea să vadă Binele și Frumosul”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire.
Problema care l-a chinuit pe Plotin a fost reunirea sufletului căzut cu prototipul lui originar divin. Este semnificativ ceea ce istorisește Porfir cu privire la ultimele cuvinte, pe care le-a spus Plotin către prietenul său pe patul de moarte: „Te-am așteptat, pentru a încerca să conduc divinul din mine spre divinul din univers”.
Iată câteva citate din lucrările lui Plotin:
„Legea divină este inevitabilă, căci ea are în sine puterea de a făptui ceea ce a fost decis. Cine o suportă este dus fără să știe spre cele pe care le va îndura stârnit de o mișcare nesigură pretutindeni în rătăcirile sale, și sleit după multe eforturi cărora li s-a opus, sfârșește prin a ajunge la locul cuvenit lui, având ca pedeapsă o suferință nevoită datorită mișcării sale. În lege se spune cât și până când trebuie să dureze suferința, și tocmai la încetarea pedepsei apare și puterea de a fugi din acele locuri, grație armoniei care domnește peste toate.”
„Universul inteligibil este doar rațiune și nu s-ar mai putea naște încă un altul care să fie doar rațiune, ci dacă se năștea un altul trebuia să fie inferior aceluia, nefiind rațiune, dar nici materie căci materia nu este ordonată, de aceea trebuia să fie un amestec. Cele la care universul acesta se oprește sunt materia și rațiunea, iar acolo de unde începe se află sufletul, care guvernează amestecul. Partea din suflet raportată la realitatea divină superioară rămâne neamestecată și nu are piedică în actul ei, după cum partea sufletului care dă viață corpului nu primește nimic de la el.”
„Partea irațională a sufletului acceptă răul, adică lipsa de măsură și excesul și defectul, din care provin ticăloșia și lașitatea și celelalte rele ale sufletului, afecțiunile involuntare care produc opiniile false, toate acestea determină sufletul să se gândească la cele pe care le evită și pe care le caută.”
„Natura rea este un fals, falsitatea primară şi absolută; în schimb existența naturii divine este adevărata existență, astfel încât falsitatea este opusul adevărului și non-existența naturii rele este opusul esenței naturii divine.”
„Măreția sufletească înseamnă disprețuirea bunurilor lumești.”
„Frumosul din corpuri este ceva ce se face simțit chiar de la prima vedere, iar sufletul ca unul ce-l cunoaște, se pronunță, și după ce l-a recunoscut îl primește la el (…). Dar dacă se apropie de ceva urât, se retrage în sine, îl respinge și se disociază de el, deoarece nu este în consonanță cu el și îi este străin. „Emoțiile iscate în fața a tot ceea ce este frumos trebuie să fie: cutremurare, dulce amețeală, dor, iubire și tulburare amestecată cu plăcere.”
„Sufletul nu e frumos decât prin înțelepciune.”
„Când materia devine stăpâna formei întruchipate în ea, o distruge și o corupe, aplicându-i propria natură, opusă ei, nu ducând recele spre cald, ci punându-și propria lipsă de măsură peste forma caldului, și diformitatea peste formă și excesul și defectul peste ceea ce este măsurat, până când va determina forma să fie a ei și să nu-și mai aparțină…”.
„Înțelepciunea este gândire care doboară lucrurile inferioare pentru a înălța sufletul către cele superioare.”
„Materia nu este ființă, ci ea este un omonim al ei, deoarece adevărata expresie a materiei ar fi neființă. Răutatea din suflet și formele ei sunt determinate de materia cu care este în legătură sufletul.”
„Moartea înseamnă a-ți schimba trupul, cum își schimbă actorul haina.”
„Experiența răului este o cunoaștere mai clară a binelui pentru cei a căror putere de înțelegere este prea slabă ca să poată cunoaște răul înainte de experiență”.
„Omul are viață completă când el posedă nu numai viața simțurilor, dar și facultatea de a raționa, și inteligența adevărată. (…) Omul înțelept nu are nevoie decât de el însuși pentru a fi fericit și a căpăta binele… ”.
Filosof păgân dar mistic, Plotin s-a dovedit preocupat de aflarea drumului spre Dumnezeu, ceea ce s-a dovedit o remarcabilă influență asupra unora dintre părinții Bisericii creștine, ca de pildă asupra Sfântului Augustin. Lectura scrierilor lui Plotin i-a hotărât convertirea la creștinism.
Influențele plotinismului se descoperă până și în concepțiile gânditorilor contemporani, deoarece – aşa cum afirmă filozoful francez Pierre Hadot (1922-2010) – „pentru noi, viața și opera lui Plotin sunt o chemare în sensul în care Bergson vorbea despre o chemare a misticilor”. Prin urmare, concluzionează Hadot, cu toate că „omul modern este mai divizat în lăuntrul său decât omul plotinian”, el poate auzi chemarea lui Plotin, firește, nu pentru a prelua întocmai „itinerarul spiritual descris de Enneade”, ci pentru a accepta „la fel de curajos ca și Plotin, toate dimensiunile experienței umane și tot ce este misterios, indicibil și transcendent în ea”.
Prin comentariile și mai ales prin modul de viață al lui Plotin, „platonismul rațional se reîmpacă definitiv cu platonismul religios”.
Eminentul exeget francez, de pildă, vine în eseul dedicat lui Plotin cu alte precizări din viața filozofului: „Nu împotriva trupului lupta el, ci împotriva unui exces de vitalitate a trupului, care ar risca să dezechilibreze sufletul în pornirea lui spre contemplarea Binelui”. Prin urmare, omul pornit pe calea desăvârșirii trebuie să devină nepăsător la durere și la plăcere, sau – ca să ne folosim de cuvintele lui Hadot – „trebuie deci să se obișnuiască să dorească suferința și durerea cât este tânăr, ca să nu fie luat prin surprindere la bătrânețe, când acestea vor veni în mod natural”. Acesta, ne spune Hadot, este prototipul unui exercițiu spiritual, cunoscut de stoici sub numele de premeditare:„Filosoful trebuie să-și dorească să treacă din vreme prin întâmplări neplăcute, pentru a le suporta mai ușor când vor veni pe neașteptate”, căci numai astfel libertatea interioară va putea birui eventualele constrângeri şi va deveni atotstăpânitoare.
Rezultat al experienței mistice, în care ochiul interior al sufletului nu vede decât lumină, convingerea lui Plotin a fost că putem ajunge la Dumnezeu numai prin transformarea lăuntrică a ființei noastre cu ajutorul virtuții. Rolul atribuit virtuții este atât de covârșitor, încât filosoful nu ezită să sublinieze: „Fără virtute, Dumnezeu nu este decât un cuvânt!” În concepția plotiniană virtutea care ne conduce la Dumnezeu nu se poate ivi în suflet decât prin unirea cu Dumnezeu, ceea ce – sugerează Hadot – ne duce cu gândul la subtilul paradox al prezenței divine: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit! ”, adică „Nu M-ai căuta dacă Eu n-aș fi în tine”.
Concluzia la care ajunge Plotin este cât se poate de încurajatoare pentru cineva angajat pe calea desăvârșirii: Lumea spirituală nu este altceva decât eul cel mai profund, iar omul poate ajunge la ea prin retragerea în sine!
După Bergson, a ști să privești lumea sensibilă înseamnă „a prelungi viziunea ochiului cu viziunea spiritului”, cale cu ajutorul căreia putem să trecem dincolo de aparențele materiale.
Însuși Pierre Hadot recunoaște în Postfața la Plotin că i-a trebuit ceva timp până când a înțeles „rolul de intermediar pe care-l joacă Spiritul în raportul dintre suflet și principiul suprem – Binele sau Unul”.
Dacă teoria platoniciană a Ideilor intuiește misterul Vieții, se poate spune că lui Plotin îi revine meritul de-a fi elaborat noțiunile fără de care era cu neputință apariția unei filosofii a Vieții. Cu renumitul său stil „enigmatic și încâlcit”, Plotin ne învață că Viața este Forma ce se formează singură și că la Viață se ajunge prin contemplare, nu prin reflecție.
Grației Plotin îi atribuie un rol important. Cu ajutorul grației este pătruns fondul Vieții, prin urmare „Viața este grație deoarece Dumnezeu este grație”, sau cum se exprimă însuși filosoful: „Dumnezeu se face simțit de inimă în grație”. Grația mai poate fi considerată o mișcare care face bine, întrucât „dincolo de frumusețe se citește grația, iar dincolo de grație se întrezărește bunătatea”. Iar mai presus de Bine nu există nimic, de îndată ce Binele este totuna cu Dumnezeu, adică este Absolutul, este numai şi numai lumină, este centrul și izvorul vieții…
Dar ce trebuie să înțelegem prin iubire? Ea este elanul infinit (efluviul) ce vine dinspre Bine și în iubire persistă intuiția infinitului. Iar dacă până în acest loc am descoperit atâtea și atâtea interferențe între filozofia platoniciană și cea plotiniană, modul cum concep iubirea îi desparte iremediabil pe cei doi mari gânditori. O diferență rezultă din modul cum cei doi gânditori concep iubirea trupească. Dacă pentru Plotin iubirea trupească nu este decât una dintre căile de ascensiune, căci iubirea omenească este dăruită de Bine și deci iubirea plotiniană este iubirea nemijlocită a Binelui, pentru Platon iubirea față de frumusețea trupului reprezintă mijlocul principal și totodată indispensabil al experienței filozofice.
În fine, aflăm de la Hadot că o altă deosebire decurge din faptul că iubirea platoniciană are o tonalitate masculină: este posesivă, nerăbdătoare și neliniștită, în timp ce iubirea plotiniană – o iubire esențial mistică, are o tonalitate feminină: sufletul este ființa îndrăgostită, care fie caută, aleargă și tresaltă, fie se comportă aidoma unei fecioare ce vrea să rămână în casa Tatălui.
Plotin a susținut că „în privința morții, înțeleptul trebuie să se călăuzească după principiul că moartea este mai bună decât viața cu trupul”, ceea ce înseamnă că înțeleptul are capacitatea să se detașeze de tot ce este pieritor, pentru a putea privi lucrurile din perspectiva eternității.
Ce trebuie să înțelegem prin rău? Răul, ne răspunde filosoful încărcat de seninătate și detașare trupească, nu este străin de ordinea universului, atâta timp cât el este produsul acestei ordini. Căci răul nu reprezintă altceva decât lipsirea de Bine! Prin urmare, ne spune el, Binele și răul, respectiv pedeapsa și răsplata sunt în firea lucrurilor, adică în ordinea divină: „Providența divină nu trebuie să facă așa încât noi să nu mai însemnăm nimic. Dacă Providența ar fi totul, dacă ar fi singură, n-ar mai fi nimic de făcut, și-atunci la ce ar mai fi ea Providență?”
Ca o paranteză introduc cuvintele gânditorului român Petre Țuțea: „Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu, și Dumnezeu nu a instalat nici un drac în el. (…) Binele și Răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu față de oameni”.
Plotin făcea distincție între răul particular (sărăcia sau boala) și caracterul universal al răului moral, susținând că omul trebuie să încerce atât binele cât și răul pentru a le putea deosebi cu folos: „Anumite rele, bunăoară sărăcia și boala, nu le slujesc decât celor ce trec prin ele. Răul moral este însă de folos întregului univers: el ilustrează dreptatea divină și, prin el însuși, aduce multe alte foloase”.
Astfel stând lucrurile cu acest mare gânditor, temeinic pregătit sufletește să-și părăsească fără regrete trupul ruinat, nu trebuie să ne mire că și-a însușit ideea platoniciană potrivit căreia oamenii sunt niște biete jucării ale zeilor, idee pe care însă o completează cu adaosul esențial că, în abordarea sa, jocul nu se mai practică decât în umbra exterioară a omului. În rest, conchide filosoful nostru cu o blândă ironie, nimic nou sub soare: Da, omul nu este decât o jucărie, drept urmare „marile probleme ale oamenilor nu sunt decât niște jocuri”, iar oamenii, aidoma unor actori, își interpretează rolul ce le-a fost încredințat de destin „pe nenumăratele scene ale marelui teatru care este pământul întreg”.
Plotin respingea cu tărie concepția stoică ce susținea că ar exista suflete rele din fire (Nu, afirmă el cu convingere, sufletul este fundamental bun!) și atunci ne punem întrebarea: Relele care ne fac viața atât de amară, de unde provin? Și Plotin reia cu ultimele puteri ale creației doctrina nivelurilor eului, afirmând cu putere că „relele acestea se află în «animal», în «compus», adică în acea parte din noi în care nivelurile inferioare ale sufletului și trupului se amestecă între ele”. Întrucât cel care trăiește în partea superioară a eului reușește să-și domine soarta, sfatul prietenesc al filosofului nu putea fi decât următorul: „Omul nu trebuie să fie «compusul»: un trup însuflețit în care firea trupului domină…Ci ridicarea spre înalt, spre frumos, spre divin, cărora nimeni nu le este stăpân, aparținând celuilalt suflet, celui străin de viața trupului”.
Adevărul este că omul este legat de Divinitate prin conștiința sa ruptă din cea a Divinității, încât toată evoluția precum și degradarea sa, sunt consecințe ale strânsei sau slăbitei legături cu Divinitatea, pe care omul singur și-o cauzează.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Lasă un răspuns